1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Literatura română asta mică şi cu coada pe
sus s-a dovedit a fi o afacere sigură”
Liviu Ioan Stoiciu
(Bucureşti)
1. Ce tot aveţi, domnule, cu literatura română? Ce e cu eticheta asta pusă
de frustraţi, precum Macedonski? Cum adică literatura română e mică:
vreţi să spuneţi că are scriitori de maximum 1 metru şi 50 de centimetri
înălţime? Şi că pe cît e de mică, pe atît e de orgolioasă? Sau vreţi să
spuneţi că e plină de scriitori cu orgolii mari, tocmai fiindcă ea e mică.
Veniţi cu chestii slabe… Ia gîndiţi-vă: de pe urma literaturii române au
beneficiat şi beneficiază generaţii de milioane şi milioane de români, în
secolul 20 explodînd (cine le mai poate inventaria cititorii?). Literatura
română, „izvor nesecat”, fiind binecuvîntată de Dumnezeu cu generaţii
de scriitori de toate calibrele, generaţii care şi-au predat una alteia ştafeta
(sau steagul companiei militare la care slujesc). Ce s-ar face şcolile
noastre preuniversitare şi facultăţile de profil fără literatura română? Le
puteţi concepe fără marii noştri scriitori (care, e drept, sunt cam mici în
comparaţie cu străinii, fie ei şi din ţările vecine României – odată ce ele
se pot lăuda cu Premiul Nobel pentru Literatură, nu?). Ce s-ar face
editurile fără literatura română, sau librăriile (e drept, se vinde numai
„literatura clasică”)? Să fim serioşi: în timp, literatura română asta mică
şi cu coada pe sus s-a dovedit a fi o afacere sigură. Iar azi, ce s-ar face
Internetul fără literatura scrisă în limba română? De ce nu recunoaşteţi că
lucrurile pot sta şi invers, depinde din ce direcţie priveşti (doar n-or fi
fost chiar toţi critici noştri literari nişte tîmpiţi 150 de ani la rînd, ei au
impus scriitorii noştri de valoare, care au lăsat literatura română drept
moştenire): literatura română e mare şi modestă, frumoasă şi dulce „ca un
fagure de miere”. Ce, literatura chineză (vă daţi seama cîţi scriitori are în
istorie şi cîte miliarde de consumatori – tot aşa, la şcoală) e mare şi
neorgolioasă, în comparaţie cu a noastră? Puneţi teme false în circulaţie,
asta e realitatea. Apropo de realitate, nu cumva revista voastră e scoasă
de unul Vîntu, de origine din Roman-Neamţ (venit într-o vacanţă acasă,
i-o fi dat prin cap că merită să investească şi în literatura „provincială”,
după ce a închis ziarul Cotidianul la Bucureşti)? Cred că la mijloc e
aceeaşi blestemată corectitudine politică, ea distruge literaturile
naţiunilor mici, dar orgolioase ca a noastră!
Ştiu şi eu? Cred că eticheta „Literatură mică, orgolii mari” trebuie
desprinsă de pe fruntea scriitorilor şi lipită pe spatele criticilor literari (să
zică mersi că nu li se tatuează). La rîndul lor, criticii trebuie să
dezlipească eticheta asta de pe spatele lor şi să o lipească pe televizorul
cititorilor, iar cititorii să o dezlipească înjurînd şi să o lipească pe uşa de
la intrare sau pe poartă (ea ţinînd loc de „Atenţie, Cîine rău”). Altfel, nu
înţeleg: e un pericol public subliminal cuprins în eticheta asta? Ce dacă
suntem literatură mică şi orgoliile scriitorilor sunt mari? Sau avem
scriitori mici şi suntem o literatură orgolioasă mare? Pe mine, unul, nu
mă deranjează. Cred că într-o literatură mai mare decît aceasta a noastră
nu m-aş mai vedea nici pînă la glezne (că ziua mă văd, în literatura
noastră mică, uneori, cînd nu e ceaţă sau viscol, pînă la genunchi). Aşa
că-mi convine evaziunea de la noi, cu interpretările critice greşite şi cu
găştile colegiale care controlează orgoliile şi în provincie şi la centru.
Natural, nu-mi fac iluzii că sunt mai breaz, ignorat. Eu sunt onorat că fac
parte din această literatură mică (a orgoliilor mari) şi chiar „mă mîndresc
cu ea”. Ce altceva să fac, fatalist, dacă atît mi-a fost dat? Ar fi fost
altceva dacă mă năşteam aiurea într-o literatură mare şi cu orgolii mici,
„peste hotare”? O fi limba română vinovată de etichetă?
2. Vorbiţi serios? Avem cititor prost de literatură română, dar bun de
literatură universală? Ce chestie, uite că mie nu mi-a dat prin cap asta.
Dacă ecuaţia se rezumă la atît, rezolvarea e simplă: să ne transformăm
într-o literatură de traduceri (de fapt, asta se şi întîmplă; datorită tocmai
cititorilor, care nu mai cumpără carte de literatură originală românească).
Adică, să ne lăsam de scris literatură originală în limba română, să-i
facem pe plac cititorului bun… De altfel, s-a încercat să fie păcălit acest
„cititor bun” (de literatură universală): sunt scriitori români care
semnează cărţi cu un nume străin, ba chiar merg atît de departe încît scriu
că ei le sunt traducătorii. Şi? Zero. Pe de altă parte, avem scriitori români
emigraţi cu cetăţenia ţărilor în care s-au stabilit, care scriu în limbi
internaţionale – au ei cititori în România? Dacă am ajuns să le traducem
cărţile scriitorilor români emigraţi, înseamnă că le facem pe plac „bunilor
cititori români”? Adevărul e că avem cititori plini de prejudecăţi (educaţi
ca atare şi de profesorii postcomunişti, în principal de „optzecişti”), care
nu cred în steaua literaturii române. Azi nu mai citeşte nimeni decît forţat
de şcoală literatura scrisă dinainte de 1989 (deoarece aparţine „trecutului
expirat”, comunist, nu?). Îndeosebi după Revoluţie s-a trecut la ştergerea
memoriei cititorului de carte originală românească. Observaţi numai
revistele conduse de „douămiişti”, care preferă să recenzeze cartea
străină, deşi n-are nimeni nevoie de asemenea recenzii (şi exclud cu
încăpăţînare promovarea cărţii scrise în limba română). Curios, însă, nici
literatura română originală scrisă după 1989 nu are cititori. De fapt,
repetăm povestea cititorului din ţările occidentale, unde cartea de poezie
nu se mai cumpără deloc. Las la o parte faptul că pe cît se impune
Internetul, pe atît de carte de hîrtie”, tipărită, „print”, e înlăturată de la
sine de pe piaţa culturală a ultimelor generaţii. Azi cartea nu e…
sănătoasă (nu e nici ecologică), reţine praful şi provoacă alergii, nu e bine
să o ţii în casă. Cel ce o cumpără (o traducere), o citeşte şi o aruncă.
3. Aici trebuie să mă refer la „produsul în sine”, cartea – scriitorul român
îşi face datoria şi o scrie, mai departe e treaba agentului literar, care în
România nu există decît pentru cei de succes (ei intră automat în grija
editurilor cu distribuţie în toată ţara; agent literar în sine independent,
după model occidental, nu cunosc). Ce naţional, ce universal? Scrii şi
atît. Doar fiindcă scrii în limba română, la Bucureşti, e legat de
„naţional”? Dacă ţi se traduce cartea de către ICR, pe bani publici (dacă
eşti pe lista descurcăreţilor actuali), devii… „universal”? Dar Paul Goma,
care scrie în limba română la Paris e „naţional” sau „universal”? Şi dacă
Norman Manea scrie în engleză în SUA şi e tradus în româneşte, e
„universal”, deşi scrie despre România „naţională”? Aţi auzit că Uniunea
Europeană, ai căror membri suntem şi noi, cei ce scriem în limba română,
e interesată de „universalizarea” literaturii noastre? UE e indiferentă,
cum e şi autoritatea românească faţă de soarta cărţii „naţionale”.
Personal, nu-mi bat capul cu „universalizarea” – mă face să rîd, eu nu
sunt capabil să atrag atenţia cititorului nici pe plan naţional.
4. Provincia e în fiecare dintre noi, o stare naturală de a fi. Ajungi la
„centru” atunci cînd devii un scriitor de succes, „de valoare recunoscută”.
Altfel, rămîi toată viaţa un provincial şi în Capitală şi oriunde în altă zonă
a ţării. La fel e şi în „interiorul literaturii”, în general – provincia începe
şi se sfîrşeşte în România dacă nu eşti un scriitor tradus „de impact
universal”. E drept, mai grav, literatura română e percepută peste hotare
ca provincială, marginală, nu prezintă interes. N-ai ce să reproşezi
Occidentului (el e centrul, el te validează), de 150 de ani de literatură
performantă originală românească n-am reuşit „să-i rupem gura”, să-i
cucerim piaţa culturală. Nici măcar presiunea contabilităţii cititorilor de
acasă nu contează. Nici cititorii din fostele imperii Rusia şi China nu te
scot din anonimatul provinciei. Asta nu înseamnă că într-o zi n-o să dăm
lovitura în Occident, individual. Avem mentalitate de provinciali: aşa ne
năştem, e valabilă pentru toţi scriitorii din lume – ce nu avem în plus faţă
de ei?
5. Dimensiunea tragicului la autorul român e neconvingătoare. La teorie
el se pricepe, practica îl omoară. Că n-are acces deplin la profunzimea
existenţială? Cum să nu. Faptul că-şi ia în uşor condiţia şi se mulţumeşte
cu puţin, e semnificativ. Dar şi aşa, autorul român trebuie să scrie în
continuare natural, intuitiv, „aşa cum îi vine”, nu sincronizat după
modelele de succes premiate de „Europa saturată de cultură”. El e oricum
intrat în Europa (aşa se simte şi aşa e; ca turist), doar că nu e băgat în
seamă. Încă?
