1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Pentru scriitor, provincia începe acolo
unde se termină literatura bună”
Mircea Stâncel
(Alba Iulia)
1. Eticheta asta nici nu este prea scandaloasă, pentru noi. Nu-mi
amintesc cine a spus-o primul! De pildă, eticheta „Literatură extrem de
mică şi orgolii extrem de mari” ar fi mult mai scandaloasă şi mai greu se
suportat. Eticheta cu pricina nu se poate dezlipi singură. Macedonski a
scris ceva mult mai simplu şi mai convingător, şi în cazul acesta: „În cer
s-ajunge dintr-un salt.”
Din păcate, nu ştiu cu precizie cît de mică sau cît de mare poate fi o
literatură, în comparaţie cu altă literatură. O literatură mare este creată,
de obicei, de un imperiu, de forţa lui. Şi cum nu avem imperiu, nu am
avut, şi nici nu se întrevede acest lucru, se pare că nu prea avem de ales.
Pe de altă parte, nu ştiu ce destin va avea literatura noastră în raport cu
cea bulgară, de pildă, că tot avem de-o vreme ceva în comun. Constantin
Noica a pariat pe Eminescu, dar Eminescu nu a avut orgolii, dar a avut
dreptate pentru cîteva secole. Nu ştiu cîte! Orgoliul trebuie tradus în cărţi,
după cum ştii, Adrian. Părerile nejustificate sunt amendate imediat.
Vanităţile nu fac niciun serviciu literaturilor fără valori excepţionale.
Orgoliul, dacă există cu adevărat, ar trebui să te scoată din limba ta mică,
de „periferie”, şi să te introducă în alte limbi de mare circulaţie, în care
să-ţi scrii opera, unde poţi să-ţi probezi forţa. Acest lucru s-a întîmplat cu
Cioran, cu Ionescu, cu Eliade, cu Vintilă Horea, cu Ioan Petru Culianu, şi
se întîmplă şi azi, prin Matei Vişniec. Apoi, orgoliul mai e şi un păcat…
2. Nu ştiu cine e de vină! Cititorul nostru de literatură, începînd chiar cu
secolul al XIX-lea, şi acum din ce în ce mai mult, şi-a format gustul pe
literatură străină, apoi acest gust s-a transmis din generaţie în generaţie.
El nu mai poate fi schimbat curînd. Produsele culturale occidentale au
fost întotdeauna mai atractive. McDonald’s – rile invadează lumea… Dar,
oare, întotdeauna ce este atractiv este şi adevărat ?
Dacă ai (ne)şansa să te naşti într-o limbă de „periferie”, adică o limbă de
care nu se interesează multă lume, acum, atunci trebuie să aştepţi să vină
vremuri mai bune şi să te mulţumeşti cu cititorii pe care această limbă ţi-i
oferă. Se fac traduceri, e adevărat, dar fragmentar. Dacă suntem vreo
treizeci de milioane de români în toată lumea, e bine să-i activăm într-un
fel. Dar cum?
(Dar în ciuda celor spuse pînă acum de mine, postmodernitatea pare a
face, printre altele, un lucru interesant, acela de a pune la rang de
egalitate toate culturile, toate religiile, toate tradiţiile lumii… Prin
urmare, se spune că nu există un criteriu de apreciere absolut în cultură…
Chiar dacă nu avem o literatură importantă, pentru o viziune modernă de
apreciere, poate că vom avea o literatură importantă, pentru o viziune
postmodernă de a descifra valorile! Cine ştie…)
Avem, prin urmare, un cititor („mult”) de literatură universală şi un
cititor („puţin”) de literatură română. Literatura universală trece peste noi
cu tăvălugul. Cine poate opri această forţă „armată”? Gustul cititorului
nostru este marcat de spaţii literare vaste, iar scriitorul român nu
calchiază astfel de toposuri, şi nici nu le tratează luxuriant. Mimesis-ul
nostru funcţionează doar estetic, nu şi tematic.
3. Nu intrăm în problemele şi disputele literaturii comparate actuale.
Chestiunile cu Eul, cu Alteritatea, cu Celălalt etc., etc. Eu zic că între
naţional şi universal nu e nici un pas, cînd naţionalul ajunge pe mîini
bune! Iar cultura noastră a trecut de faza asta, de mult. Trist este cînd
instituţia universalului, culturocentrismul, ignoră sumedenia de opere
naţionale. La modul general vorbind, prin generaţia lui Lucian Blaga s-au
şters diferenţele în plan european, privind cultura română. De aceea,
27
scriitori mai tineri, din perioada interbelică, au devenit profesori în mari
centre universitare din lume. Au provocat universalul, vreau să spun. Nu
e cazul să stărui şi eu asupra lor, au fost citaţi în diverse studii. O operă
bine scrisă în limba română este, pînă la urmă, şi universală. Prin urmare,
„naţionalul” actualizat estetic, sinecdocal vorbind, este o parte din
„universal”. Cred că stăm prost şi la nivelul promovării valorilor
naţionale în literatură.
4. E o temă mult discutată, mai ales după 1990. Pentru scriitor, provincia
începe acolo unde se termină literatura (bună); acolo unde apar
amatorismul şi inadecvarea la nou. Provincia are conotaţii peiorative
numai atunci cînd cel care scrie cărţi nu se află în centrul actualităţii
estetice. Iar esteticul cald are calitatea de a fi omniprezent. Avem o serie
de scriitori foarte importanţi care trăiesc în provincie. Iată cîţiva din
generaţia optzeci: Aurel Pantea trăieşte la Alba Iulia; Al. Cistelecan,
Virgil Podoabă sunt la Tîrgu Mureş; Marta Petreu, Ion Mureşan, Ion
Cristofor, Mircea Petean şi alţii trăiesc în Cluj-Napoca; Ioan Moldovan,
Ion Simuţ, Traian Ştef, la Oradea; Dumitru Chioaru, la Sibiu; Adrian
Alui Gheorghe, la Piatra Neamţ; Dumitru Augustin Doman, Mircea
Bîrsilă, Nicolae Oprea, la Piteşti; George Vulturescu, la Satu Mare…
Şirul scriitorilor care trăiesc în provincie nu se poate încheia aici, el este
mult mai lung. Ce să mai spun de scriitorii din Iaşi, de cei din Timişoara,
de cei din Braşov. Toţi aceştia sunt ei provinciali pentru că trăiesc în
provincie? Apoi, provincia se sfîrşeşte acolo unde începe literatura…
5. Orgolios de bine! Smerit de adevărat! Europa este un burete uriaş ce
nu se umple niciodată de cultură. Europeanul consumă din ce în ce mai
mult. Avem, oare, forţa să practicăm şi noi un imperialism cultural ?
