Mă gândeam la cuvintele “Care, câte posibilităţi rămâneau? Cred că zidul orb din faţă era dintr-o latură a…” – când semaforul a trecut pe galben. Profitând că nu ne puteam deplasa, un tip la vreo 50 de ani a scos din geantă o pungă şi ne-a spus: “ – Am pacheţelele astea, dacă vreţi să le încercaţi”. Habar n-am ce pacheţele, fiindcă nu le-am văzut (o cucoană corpolentă era blocată între noi). În dreapta mea era o femeie în blugi, cu părul destul de lung. Îndată ce a auzit oferta omului, a început să urle. “Nu vreau pacheţele! Orice, dar nu pacheţele!”. Doi copii de alături chicoteau. “Sunteţi nişte obraznici! Părinţii voştri nu vă învaţă nimic! Eu nu vreau pacheţele! Orice aţi face!”. Domnul cu geanta şi cu pacheţelele părea indiferent. Un troleibuz era imobilizat cam la doi paşi; călătorii dinăuntru dădeau semne de nervozitate. “Asta e ca nazismul! Cine a făcut al treilea război mondial? Morţii!… Morţii l-au făcut! Aşa scrie! Toţi or să învie şi o să fie prăpăd. Aproape toţi au înviat! Sunt aici!”. Mi se părea sexy dezvăluind acele adevăruri profunde. Nu încăpea îndoială că EI erau printre noi. Aş fi dezbrăcat-o ca să văd cum ar fi spus aceleaşi lucruri complet goală. Un licean din troleibuz o remarcase şi o filma cu telefonul. “Pacheţelele sunt arma Diavolului! Nu există pacheţele decât în Infern! Morţii mănâncă pacheţele! Moarte pacheţelelor!”. Alţi doi liceeni au ripostat: “Şi mă-ta mănâncă pacheţele! Am văzut-o!”. “Mama nu mănâncă pacheţele!” – s-a revoltat – , “mama e pură!, e puritatea completă!, e aproape fecioară!”; mă luă ca martor: “Aşa e?”. Un zdrahon din spatele ei m-a scutit de răspuns, intervenind: “Sunt generaţii de pacheţele, însă altele n-au pacheţele! Un jeg definitiv!”. Domnul cu pacheţelele se îndepărtase. Trei pensionare au prins firul discuţiei. “Generaţiile n-ar trebui să se amestece!”, vociferă una; “ce treabă au alţii cu pacheţelele?!”. “Tu n-ai treabă, tu?”, se miră o a doua, în vreme ce-şi aprindea o ţigară ce o făcea să aducă puţin cu Marlon Brando. Femeia în blugi era furioasă. Avea şi argumente, pacheţelele ar trebui interzise. Captatorii troleibuzului au sărit în clipa în care încerca să demareze. Călătorii se înghesuiau la geamuri. Nu era exclus ca vreunul să fie strivit. Le vedeam feţele congestionate, însă n-ar fi renunţat la punctul de observaţie. Merita. Femeia în blugi căzuse în genunchi. Venele de pe frunte erau gata să-i pocnească, se umflaseră, se coloraseră puternic, vinete, ochii roşii, n-avea cum să reziste la spectrul pacheţelelor! Hitler! Stalin! Pacheţele! Genocid! Aproape mai rele decât margarina! Decât margarina cu atât la sută grăsime! Asasinii să elimine grăsimea! Şi – după aceea – pacheţelele! Ba nu! Chiar mai înainte! Astea sunt mai dăunătoare şi decât radioactivitatea! Şi decât centralele atomoelectrice! Copiii nu se nasc din proprie iniţiativă strâmbi! Un puşti din troleibuz, cu tenul portocaliu de apăsarea mormanului de pasageri din cârcă, a dat din buze clar: “Să fii tu strâmbă cu toată famila ta!”. Femeia în blugi nu aştepta mai mult. S-a dat cu capul de stâlpul semaforului, familia mea e strâmbă, e moartă, toţi au murit cu pacheţele! Centralele atomoelectrice sunt centrale atomoelectrice, dar pacheţelele sunt pacheţele! Te omor! Voia să-l omoare. Nu putea, era uşa între ei. A încercat, însă geamul rezista, i-am auzit unghiile alunecând pe el, găsea intolerabilă o astfel de situaţie! Dădea vina pe poliţie! Pe judecători! Pe cluburile de fotbal! Corupţi! Tolerează pacheţelele fiindcă au interese! Interese de porci criminali! Pensionara care fuma i-a stins ţigara pe creştet. Răgetele femeii în blugi acopereau claxoanele disperate ale autobuzelor din spate. Nici n-ar fi strigat în halul ăsta dacă n-ar fi fost chestie de pacheţele! Ucigaşilor! Au avut un pitpalac, pe vremuri, la bunică-sa, un pitpalac, era pitpalacul neamului, toţi crescuseră cu el, şi a putrezit în colivie! Spontan! Era mulţumit – şi a putrezit pur şi simplu. Cum aţi fi explicat asta? Fără pacheţele – imposibil! Ştiinţific! Şi eu putrezesc! Şi eu putrezesc! Era clar! În spate, la doar câţiva metri, apăruse un tip cu ţăcălie şi cu o dropie în braţe. Şoferul troleibuzului tot încerca să demareze, deşi era evident că n-avea electricitate. Femeia în blugi răgea că pacheţelele ne vor extermina, strănepoţii noştri vor fi dobitoci! L-a văzut pe omul cu dropia. Şoferul a coborât şi a urlat la ea: “Du-te dracului cu pacheţelele tale!”. Însă ea nu pricepea: cum “ale mele”?… Cum “ale mele”?!… Şi tu ai participat la uciderea pruncilor! Omul nega vehement că ar fi participat. Nu la uciderea pruncilor! Nu la ucidere! Fiindcă el era şofer! N-avea treabă cu pacheţelele! Minţea că n-avea treabă cu pacheţelele!, aşa credea femeia în blugi. Am aflat cu toţii! Colboraţionist! Jigodie! Mârşav! Turnător! El fusese luptător pentru naţiune, spunea. Pacheţelele nu-l interesau. Dar ea îl tot provoca, n-ai cum să nu ştii nimic de pacheţele! Motiv pentru care, îndată, el a fugit la şoferul autobuzului care claxona în spate. I-a cerut manivela; sau mitraliera, n-am priceput bine. Tipul cu dropia se uita întrebător la femeia în blugi. Cucoana corpolentă dintre noi a cedat, s-a prăbuşit. La 7 metri mai încolo, cei doi şoferi negociau. Nu s-au înţeles. Dropia se agita. Ne vor omorî pe toţi cu pacheţelele! Şoferul autobuzului a refuzat cu violenţă a-i împrumuta manivela (sau mitraliera) şoferului troleibuzului (ca s-o pocnească – ori s-o împuşte – pe femeia în blugi, care se tăvălea după ce smulsese oglinda unui taxi). Şoferul troleibuzului fugea cât îl ţineau picioarele ca să nu-l pocnească şoferul autobuzului cu manivela (ori să-l împuşte cu mitraliera, dacă nu cumva să-l pocnească vârtos cu mitraliera, care nu era uşoară). Se dovedise că femeia în blugi avea dreptate! A înţeles şi tipul celălalt, care s-a apucat să dea cu dropia în geamul troleibuzului. Copiii încercau să spargă uşile. Am socotit că nu era de glumă. Unul dintre şoferi (n-aveam cum să aflăm care) fusese imobilizat. Omul cu dropia l-a izbit cu dropia. Copiii au spart uşile. Femeia în blugi credea că au pacheţele. Mi-o închipuiam goală. N-aveau pacheţele, aveau telefoane, o pozau cu telefoanele. Cucoana corpolentă s-a ridicat şi a strigat poliţia. Era evident că ştia de pacheţele, dar n-a zis nimic, a zis doar să vină poliţia, dar omul cu dropia n-a iertat-o: şmaf! Atunci l-am observat prin grămadă pe vechiul meu prieten Cristian Iftode, care îşi aducea o masă de plastic, două scaune albe de plastic şi un rucsac. Femeia în blugi urla ca lupii, doar că lupii nu vorbesc niciodată de pacheţele. N-aveam pe unde să fug, deoarece cucoana corpolentă se năruise din nou, iar copiii se adunaseră în jurul ei şi cântau “Un elefant se prăbuşea de pe-o pânză de păiaaanjeeen!”. Două babe din spate considerau că seamănă cu Lenin (din profil). Dropia, ţinută ca o bâtă, culca la pământ şiruri-şiruri de trecători. Începea să devină amuzant, oarecum. Doar vechiul meu prieten Cristian Iftode îşi vedea calm de ale sale, montând masa chiar lângă troleibuz, apoi scaunele. Câţiva şoferi îl claxonau (era pe trecerea de pietoni din dreptul semaforului). Şoferul bătut (greu de zis care) se târa către noi lăsând în urmă o dâră de sânge. Femeia în blugi i-a sărit la gât, lovindu-şi coatele de asfalt, însă nu conta, viitorul naţiunii era deja compromis, inconştienţa autorităţilor închisese ochii la sinistrele afaceri cu pacheţele, aşa că l-a dat cu fruntea de bordură. Mă gândeam că dacă aş dezbrăca-o n-aş mai putea vorbi despre ea, fiindcă n-ar mai fi femeia în blugi, iar să-i fi spus femeia fără blugi mi se părea idiot. Îi admiram sincer abnegaţia. Un şofer care coborâse din maşină şi se îndrepta către Iftode (care scosese din rucsac o damigeană de vin şi două ape minerale şi-şi turna minuţios în pahar, gândindu-se la Max Weber) a luat în ceafă o dropie de n-a mai mişcat. Era momentul să acţionez. Am sărit peste copiii al căror cântec ajunsese deja la 35 de elefanţi prăbuşiţi, apoi peste femeia în blugi, care ţipa la şoferul în comă că n-avea nici un motiv să o contrazică (pacheţelele ucid! Pacheţelele trădează!, pacheţelele pot exploda în faţa nepoţilor noştri!, aveţi nepoţi?, au pacheţele?… N-aveţi nepoţi!, da’ pacheţele aveţi!…). N-avea sâni urâţi, chiar n-avea sâni urâţi, a observat asta şi omul cu dropia, care tocmai secera o gospodină. Mi-a mărturisit că făcuse Kendo în adolescenţă. Aşa mai înţelegeam. Veneau şi câţiva moşi îmbrăcaţi în tricouri de sport. Am păşit peste câteva trupuri încleştate pe trecerea de pietoni şi am ajuns la masa lui Iftode. Mi-a turnat şi mie nişte vin. Am ciocnit. Părerea lui era că oraşul nu mai e ce-a fost. L-am auzit puţin, apoi nu l-am mai auzit, fiindcă femeia în blugi pusese mâna pe un tânăr de asemenea în blugi (dar negri) şi-l dădea cu capul de stâlpul semaforului, somându-l să scoată pacheţelele. Iar sânii, dacă e să fim obiectivi, îi săltau minunat în această mişcare atât de naturală. Vreo 80 de autoturisme de diferite mărci ne claxonau. Mă enervau că ne claxonează. Şi pe Iftode îl enervau. Ce, noi eram problema?!, ei nu vedeau câţi trecători zăceau întinşi pe zebră, ca să nu mai punem şi troleibuzul! Şi pacheţelele! De noi n-aveau ei loc?!… Asta plus că şoferul troleibuzului se urcase în autobuzul din spate şi claxona şi el, înjurând odios, troleibuzul pe care îl condusese până ceva mai devreme (şi care nu se mişca, fiindcă nu-i pusese captatorii la loc pe sârme şi pentru că, oricum, nu mai avea şofer, dat fiind că el trecuse în autobuz). I-am spus lui Iftode, grav, că Fichte (1762-1814) n-avea dreptate. Femeia în blugi a evitat o lovitură năprasnică de dropie, care a pulverizat un parbriz. Din maşina astfel avariată a ieşit imediat, urlând, o fată cu nişte ochelari enormi şi cu o pendulă de perete în braţe şi a fugit în zig-zag, neţinând seamă de nimeni şi de nimic. Alături, un domn îşi apucase prietena de guler şi o zgâlţâia (profitând de conjunctură) mugind că nu trebuie să confunde răutatea cu mârlănia şi nici fiţele de primadonă cu bădărănia! Să-i răspundă la sms-uri! Femeia în blugi a strigat: “Asta sunt sigură că are pacheţele, domnule!”. Şi eu încep să cred astfel, stimată doamnă, i-a răspuns el: totul este atât de diferit, atât de diferit. Noi încercam să ducem masa puţin mai încolo, în intersecţie, ca să ne putem auzi; era dificil, pentru că nu voiam să răsturnăm damigeana, paharele şi apele minerale. Omul cu dropia rezista unui atac violent, încrucişat, purtat pe flancuri de 4 studenţi. Am găsit prilejul de a-i spune lui Cristi (Iftode) că trebuia să descifrez mesajul
zjurzujrzznsyzzrzzhyarkhznrzzyntznfznu
geyengzrzyzzzyzzzrzzhzszyzzzzgfujfyfejuyzzzynu
şi că dispuneam de un text pe care îl primisem în circumstanţe relevante şi care avea deci o legătură clară cu mesajul în cauză şi care începea cu vorbele “Care, câte posibilităţi rămâneau? Cred că zidul orb din faţă era dintr-o latură a…”. În cele vreo 6 ore cât am mai stat acolo până s-au calmat spiritele şi femeia în blugi s-a dus acasă, am reuşit (marturisesc: ajutaţi şi de o profesoară de geografie de la volanul unei maşini blocate în proximitatea trecerii de pietoni pe care ne instalaserăm masa), am reuşit, spuneam, să reconstituim integral textul celui de-al doilea mesaj, mie rămânându-mi să văd cum putea fi utilizat pentru a-l descifra pe cel dintâi. Munca mea era considerabil înlesnită. Chiar în acea noapte am transcris rezultatul obţinut. Îl voi dezvălui în cele ce urmează.
