Nu mai știu cum a fost, m-a găsit el pe mine, sau el l-am găsit pe el, cert este că odată căzuți ochii pe copertele romanului Mă numesc Roșu, am fost sedusă de stilul inconfundabil al scriitorului laureat cu premiul Nobel pentru literatură în 2006. Nu încercasem până la el literatură orientală contemporană. A fost prima experiență și admit, aveam anumite idei preconcepute. S-au rătăcit toate în neant, odată cu primele rânduri citite.
Pamuk dospește de originalitate. Când crezi că l-ai descifrat, hop, te mai surprinde cu o nouă viziune, cu un nou aspect nesemnalat înainte. Depinde foarte tare în ce lectură te adâncești.
Cu „Mă numesc Roșu”, a reușit să-mi capteze atenția de la titlul primului capitol. E ceva exclusiv să începi lectura cu declarația mortului. Eu sunt cadavrul.
De aici, totul devine o tablă de șah pe care vrei neapărat să avansezi pentru a vedea cum se termină partida asta excelent debutată. Acum sunt un om mort – un cadavru pe fundul unui puț. […] De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă și se uită la poarta grădinii. […] Oare stau, într-adevăr, cu ochii țintă la poartă? Nici asta nu știu. Poate că s-au obișnuit deja, ce e rău în asta? Câtă vreme se află aici, omul are simțământul că viața continuă să se scurgă la fel ca mai înainte…
Este cvasi imposibil să te retragi și să o mai lași din mână. Devine drog, infiltrat în minte numai și numai că să-ți drămuiască trăirile și așteptările.
Debutul spectaculos al romanului nu a fost nici el un criteriu să îmi rămână Pamuk printre preferați. Mărturisesc acum, a fost descrierea Istanbulului. Am avut norocul să mă strecor pe străzile lui lăturalnice, să mă desfăt pe îndelete cu miresmele orientale, cum numai acolo le poți întâlni.
Instanbulul lui Pamuk este unul autentic
Vă dați seama că atât mi-a trebuit să descopăr. Nu numai originea lui Pamuk, cât și dragul lui nespus pentru orașul acesta care duce lupte seculare între orient și occcident. Iar el, autorul, a reușit în multe din romanele sale să o suprindă. Când melancolică, când agitată, când statică, când sfâșiată de politici interne și externe, când romantică și creatoare de iluzii.
Instanbulul lui Pamuk este unul autentic, recreat din amintiri care uneori sunt pre existente lui, dar atât de întimpărite în memoria ancestrală, că le redă cu acuratețe magnifică.
În romanul sus menționat, istoria Istanbului e împletită filosofic cu exotismul unei epoci apuse, de apogeu al Imperiului Otoman și presărată pe alocuri cu substraturi fanteziste care te țin captiv în lumea fascinantă a orientului. Dacă mi s-ar fi spus că, pe vremuri, Istanbulul era mai sărac, mai mic, mai fericit, poate că n-aș fi crezut, dar așa îmi grăia inima. Casa iubitei mele părăsite de afla în același loc, înconjurată de tei și de castani, dar când am întrebat de ea, din poartă, am aflat că aici locuia altcineva.
Nu m-am oprit aici, avidă să-l suprind și în alte ipostaze, l-am reîntâlnit pe Pamuk în Viața cea nouă. Roman care s-a dovedit a fi o frescă a Turciei moderne de această dată, una plină de neajunsuri. Nu a fost ușor de citit, nu este lineară așa cum ne-am imagina un roman, tratează și o temă universală, a himerelor care ne alimentează variate stări. A căutărilor de sine și transformărilor fără de care nu suntem întregiți.
Evident, debutul este desăvârșit. Într-o zi am citit o carte și întreaga mea viață s-a schimbat.Iar, extrem de dificil să o mai lași din mână. Se pare că asta e tendința lui Pamuk. Te captează cu o frază, cât să pornești de unul singur pe drumul inițiatic al scrierii sale profunde.
Continuarea pe Bel – Esprit.
