1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Nu-i o fericire să fii scriitor în România!”
Dumitru Chioaru
(Sibiu)
1. Orgoliul omului care creează este legitim, indiferent
dacă se manifestă într-o literatură mare sau mică. Nu cred că cineva poate
crea – căci de scris, scriu şi grafomanii – fără încrederea că are talent.
Modestia este o mască în viaţa socială, pe care nu toţi scriitorii şi-o
asumă. Într-o literatură mică precum a noastră, se întîmplă însă pe dos:
scriitorul este nesigur în singurătatea creaţiei, dar încrezut în lume. Asta
dovedeşte un vechi complex al scriitorului român, care transformă
orgoliul în vanitate. De fapt, scriitor eşti cînd scrii, în societate eşti ca toţi
ceilalţi. Chiar şi atunci cînd societatea îi recunoaşte statutul, scriitorul
român îşi deplînge soarta de a se fi născut într-o literatură mică. Dintr-o
frustrare în alta, el dă pînă la urmă ori în mania grandorii ori în mania
persecuţiei. Nu-i o fericire să fii scriitor în România!
2. Invazia traducerilor în perioada postdecembristă a găsit un public
cititor mai curios faţă de ce se întîmplă în alte literaturi – de regulă,
occidentale, dar şi exotice – decît în cea naţională. Editorul are interesele
lui economice să publice scriitori străini cu un succes garantat de alte
pieţe ale cărţii, decît autori români ale căror cărţi îngălbenesc pe rafturi.
Iar cititorul are prejudecăţile lui, dacă nu vanitatea – de obicei, dublată de
snobism –, pe care literatura noastră nu i-o satisface. În ochii săi, o
literatură care n-a luat nici un premiu Nobel este de valoare îndoielnică.
Citeşte, eventual, marii scriitori români din diaspora ale căror opere, după
ce au înconjurat planeta, devin interesante şi acasă. Cred însă că, în
relaţia cititorului cu literatura naţională, trebuie să intervină educaţia –
desigur, nu una naţionalistă – , cultivîndu-i prin şcoală sau mass-media
încrederea în valorile tradiţionale sau contemporane în care şi-ar putea
regăsi identitatea.
3. Pentru români, universalul se confundă cu valorile europene, mai
precis cu cele occidentale. De două secole de cînd există o literatură în
limba română, adică de la romantism încoace, ne europenizăm în mod
specific, imitîndu-i pe francezi, pe nemţi şi, actualmente, pe angloamericani.
Chiar dacă am realizat opere literare de calitate asemănătoare
modelelor, tot imitaţii rămîn, valoroase numai pentru noi. Nu avem
vocaţia universalităţii, ca popoarele pomenite, dar nici n-am descoperit şi
cultivat acel filon autohton de o stranie originalitate care să devină un
brand, ca să folosesc un cuvînt la modă, menit să pătrundă pe piaţa
mondială printr-o pleiadă de autori traduşi şi citiţi în toate limbile
importante. Căci cu cît este mai specific naţională o literatură, cu atît e
mai universală, credea Garabet Ibrăileanu, criticul la care probabil vă
referiţi, dar cu condiţia de-a gîndi universal.
4. Provincia este o stare de spirit a omului cu atît mai “pierdut” ca
Bacovia, cu cît se simte mai departe de centru. Dar poţi să fii provincial
nu numai la Sibiu sau Piatra Neamţ, ci şi la Bucureşti, Paris sau New
York. După cum, tot spiritual, poţi să fii central într-un cătun sau într-un
vîrf de munte. Provincia începe şi sfîrşeşte în imitaţia şi recunoaşterea
centrului. Acolo unde se întîmplă ceva nou, extraordinar în cultură, se
creează alt centru. Noi am fost provinciali imitînd Parisul sau Viena.
Rămînem provinciali raportîndu-ne azi la New York. Deşi în perioada
interbelică un scriitor francez trăia impresia că în curînd axa culturii
umane va trece pe la Bucureşti, “cum am fost – vorba lui Eminescu – aşa
rămînem”.
5. Cred că avem o singură şansă: să fim europeni în civilizaţie şi barbari
în cultură. Adică, într-o Europă saturată de cultură, cum precizează
întrebarea dvs., o literatură încă tînără ca a noastră ar trebui să
depăşească faza imitaţiei şi să propună, într-o explozie de vitalitate
creatoare, ceva original. Să devină din larvă fluture. Vom scrie şi vom
vedea.
