Colecția CI şi CC Nottara
Rolul artei scenografice în cadrul „laboratorului” de creație al spectacolului
Spectacolul de teatru, de operă sau balet, aduce în fața spectatorului o „oglindă” în care acesta se recunoaște, fie că îi place sau nu, cu bune și rele…
Cu toate acestea, spectatorul revine, iar dacă nu caută doar divertismentul ci se află în căutarea propriei sale lumi interioare, așteptând răspunsuri, el devine în timp, din ce în ce mai receptiv.
Astfel, spectacolul teatral modern mai ales, capătă un sens în plus, se metamorfozează după nevoile, imaginația și aspirațiile fiecăruia, iar în funcție de percepție poate fi atelier experimental, cabinet de psihologie, școală, agora, templu, sau multe altele.
Un rol important în cadrul „laboratorului” de creație al oricărui spectacol l-a avut dintotdeauna SCENOGRAFIA, chiar dacă termenul propriu-zis, a apărut abia în a doua jumătate a sec.al XIX-lea, provenind din Italia.
Această artă are, dincolo de încărcătura sa estetică implicită, o componentă tehnică importantă. Ceea ce publicul cunoaște însă mai puțin, e contribuția acesteia la concepția generală a spectacolului, la mesajul adresat spectatorului, fenomen ce capătă o mai mare relevanță în epoca modernă.
Fără exagerare, s-ar putea spune, că tot ceea ce se înfățișează spectatorului ca imagine, fie că e vorba de scenă sau de pelicula de film, e minuțios elaborat de scenograf, în functie bineînțeles de viziunea regizorală: de la tot ceea ce se află în jurul și în spatele actorilor, „costumele”, indiferent ce presupune aceasta, până la lumină – factor extrem de important pentru redarea atmosferei.
În procesul creației, e greu de determinat rolul fiecăruia si nu de puține ori, mari regizori au fost „deschiși” în privința „materializării” ideilor lor, colaborând cu scenografi care au devenit în timp celebri, sau care au rămas anonimi… Arta scenografică, ramâne totuși prin specificul său, în cele mai multe cazuri, o artă „de culise”.
Din punct de vedere conceptual și tehnic, se poate spune ca arta scenografică a evoluat în România odată cu arta spectacolului. Trupele de teatru ambulant ce traversau Țările Române la sfârșitul Evului Mediu urmăreau realizarea unui cadru de joc si a unei atmosfere generale, improvizând de cele mai multe ori în privința decorurilor.
Evident că actorul era în centru atenției si de aceea, „costumul” și recuzita aveau prioritate. Aceștia aduceau de regulă cu ei pânze pictate în chip de fundal și mici panouri cu rol de „arlechini”. Odată cu primele instituții teatrale românești, organizatorii spectacolelor devin tot mai interesați de păstrarea anumitor elemente de decor împrumutate sau donate de trupele străine și refolosirea acestora în funcție de genul piesei.
Situația s-a schimbat, începând cu înființarea Teatrului Național din București în 1852, când arhitecți și pictori străini s-au ocupat de dotarea acestuia cu „mașinăriile” scenice necesare, cu pictarea decorurilor, conservarea și depozitarea acestora.
Un rol important în aceasta privinţă au avut Joseph Muldorfer, Anton Heft, George de Gaudi, Gaetano Labo, Romeo Girolamo, la care putem adăuga numele unor pictori italieni cărora li s-au comandat punctual anumite lucrări, precum Alessandro Ostini sau Giuseppe Pozzano.
În cartea memorialistică „Amintiri”, Maestrul C.I. Nottara vorbeşte cu multă recunoştinţă despre pictorul de decoruri Gaetano Labo.
Acesta a lucrat la Teatrul Național din București timp de 30 de ani, din 1859 până în 1889, asigurând decorurile unor renumite spectacole precum „Banu Mărăcine”, „Despot – vodă”, „Fântâna Blanduziei”, „Peste Dunăre”, „Ovidiu”, „Sânziana și Pepelea” și multe altele.
Documentele păstrate în arhiva Teatrului Național ne arată rolul său important în modernizarea teatrului, preocuparea permanentă pentru spectacol în ansamblu, de la organizarea depozitelor, la iluminarea scenică.
S-a păstrat din păcate o singură schiță de decor din acea perioadă şi câteva liste de inventar completate cu schițe ale obiectelor de recuzită comandate, şi astfel ne putem face o idee asupra laturii practice a acestei arte: un candelabru, un jilț, o coroană, un sceptru, un scrin, pat cu baldachin, steaguri, săbii, lăncii, uși, ferestre, panouri etc.
În ceea ce privește spectacolele clasice, totul pornea de la un text dramatic, căruia i se adăugau rând pe rând, ca într-un adevărat „carusel” al creației, cam toate artele și desigur, o sumă întreagă de procedee tehnologice.
Publicul, era atras de decorul grandios de factură romantică (palate, cupole, arcade coloane, ruine antice…) și de efectele scenice ce creau iluzia realității: munți, grădini, marea cu valuri în mișcare, lumini misterioase, apariții și dispariții neașteptate etc. Astfel, spectacolele românești, ajung să fie la același nivel cu cele occidentale.
Stilizate sau redând realist mediul ambiant, decorurile asigurau „atmosfera” spectacolului, având totodată și un rol funcțional. Panourile, fundalurile și cortinele pictate erau comandate în celebre ateliere europene din Viena, Menheim, Paris sau Veneția, concepute astfel încât să poatea fi refolosite, deoarece costurile acestora erau destul de ridicate (de la 6 la 50 de galbeni).
Același lucru se întampla și cu costumele, concepute în general în funcție de viziunea regizorală. Totuși, „vedetele” teatrului aveau un cuvânt important de spus, iar croitorii buni erau la mare preț.
Începând cu primele decenii ale sec XX, o seamă de pictori și arhitecti autohtoni, fascinați de lumea spectacolului, au început să lucreze pentru scenă, ca de exemplu, Alexandru Satmary, arhitectul Victor Stephănescu (prieten al familiei Nottara si al multor actori, muzicieni și dramaturgi), Th. Simionescu-Râmniceanu, Traian Cornescu, Eugen Trucinsky, George Lowendall, Theodor Khiriacoff, Victor Feodorov, Marcel Iancu, M.H. Maxy și alții. Cunscutul pictor Camil Ressu a realizat proiecte pentru spectaculoase cortine pictate.
Pe de altă parte, în perioada interbelică, dramaturgi şi regizori ca Victor Ioan Popa sau Ion Aurel Maican concepeau spectacolele în ansamblu, creând ei înșiși decorurile.Imagini preluate din Istoria Teatrului în România, vol.II, 1970 şi din Revista Realitatea Ilustrată, 1935, aparţinând „Colecţiei C.I. si C.C.Nottara”.Corina Iliescu, muzeograf, Colecția C.I. și C.C. Nottara #MMB
FOTO: singura schiță de decor a lui Labo, 1870, pt scena Conservatorului din București
