La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai vechie şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn s’a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica V. Voevod. Fără de lege nepomenită, uneltire mişelească, afacere de’ntre o muere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o veşnică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi.
Şi cum era acest popor se poate judeca din împrejurarea că, chiar la 1777, Austria avea de scop a împărţi Bucovina în „ocoale de oşteni pedeştri” după cum era în Slavonia şi în Croaţia, căci, zice vechiul manuscript, „lăcuitorii au la slujba răsboiului putere şi îndrăzneală, iar spre plata birului nu au bani”.
Şi ce a devenit astăzi obârşia Moldovei? Făgăduit – a fost Austria s’o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mănăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzăşii să rămâie întru ale lor, târgoveţii întru ale lor şi multe alte lucruri a făgăduit.
Şi ce a făcut din ţară? Mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într’alte părţi, vavilonul babilonicei împărăţii. Şi asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeşte a duce civilizaţia în Orient. Oamenii, a căror unică ştiinţă stă în vânzarea cu cumpănă strâmbă şi înşelăciune, au fost chemaţi să civilizeze cea mai frumoasă parte a Moldovei.
Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi mai slugarnice rasse omeneşti. Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mâinile cele mai murdare – raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriare, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea şi judecătorii merg mână în mână sub pajura creştină cu două capete.
Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimei noast re.
De aceea, când ştim pentru ce a căzut Voevodul moldovenesc, nu trebue să-1 plângem. „Ce mă plângeţi pe mine, că nu sunt de plâns. Mi s’a hotărît bucuria drepţilor, cari n’au făcut lucruri vrednice de lacrămi”.
De plâns e ţara, care prin moartea lui totuşi n’a fost scutită de cea mai aspră trunchiare.
“Răpirea Bucovinei” (fragment), publicat în “Curierul de Iaşi”, 30 Sept. 1877)
