de Denisa Niță
Deschide geanta și scoate o eșarfă cu flori și o albină albastră, din pluș. Își pune un capăt al eșarfei pe umăr și o întinde peste sân și copil. Îi dă jucăria și-i zice „Hai, mami, ia. Nu, nu mă mușca, suge”. Nu îi dă nimeni atenție.
Două scaune mai încolo, cu palma pe frunte și cotul pe genunchi, vorbește la telefon. „Aștept. Tot aștept. Eh, lumea se plimbă prin oraș, mănâncă, bea o bere, merge viața înainte. E ciudat să-i văd așa liniștiți pe toți, da’ asta e.”
Nimeni nu plânge, nimeni nu întreabă, toată lumea așteaptă pe hol. În liniște.
De-o parte și de alta a porții de la spitalul Militar sunt atârnate două drapele printre care treci ca printr-un pasaj. Te întâmpină doi militari și-un polițist. Te întreabă unde te duci. Dacă aduci alimente, trebuie să sune pentru aprobare. „A venit mai devreme și Coca-Cola, dar nu i-am putut lăsa să intre până nu am obținut aprobare”, îmi spune unul din ei. Vorbește calm și rar, semn că nu-s prima căreia trebuie să-i explice procedura. Intrăm cu alimentele dar de sânge nu mai e nevoie azi. Ne notează numele și numerele pe listă și ne asigură că vom fi contactate zilele viitoare pentru donare. Dar că e bine să venim dimineața, la prima oră.
La Universitar ne spune același lucru, în fiecare dimineață, la ora opt, câte 40 de persoane pe zi. Între timp, A. îmi zice că și la Bagdasar e în regulă.
O asistentă îmi zice c-ar fi tare bine dacă sună lumea înainte să vină și că speră să mai vină oameni și în zilele următoare.
