Curge transpirația pe frunte, se duce pe tâmplă, mă gâdilă. Mi se încălzesc urechile, simt că sunt în apă clocotită.
Chel, cu ochi albaștri, înalt. Ea, roșcată, într-o rochie neagră, cu fața la geam. Nu vorbesc unul cu altul, nu se ating.
Mijesc ochii și mă uit la el. Capătă o nuanță gălbuie. Îi vine lumină puternică din spate și nu-l mai pot distinge. Mă aplec spre el și am impresia că totul se întâmplă cu încetinitorul. Inima îmi bate din ce în ce mai tare. Cu cât încerc să-l focusez, cu atât amorțesc mai rapid. Nu-mi mai simt mâna stângă. Mă gândesc că o ridic, dar nu mișcă.
Se uită la mine, din cap până în picioare, ridică o sprânceană și-l ia de mână. Își lasă capul pe umărul lui. Se uită în continuare la mine și-l întreabă dacă gătește el în seara asta.
Aș vrea să mut privirea, dar nu reușesc. Respir greu. Mă doare pieptul. Mă panichez și-mi număr respirațiile. Nimeni nu reacționează. Doar ea. Se uită la mine.
Întotdeauna mi-am imaginat că atunci când voi leșina, cândva, va fi dramatic. Mă voi prăbuși de n-am să mai știu de mine. Cineva mă va pălmui și eu, confuză, am să trag tare aer în piept și-o să întreb ce s-a întâmplat.
Șoferul pune frână și mă trezesc. Cuplul nu mai e în fața mea, ea nu-l mai ține de mână. Îmi tremură mâinile și-s un pic amețită. Am leșinat în 368. Și nimeni n-a știut. Nici eu.
