Într-un sat a avut loc o inundație foarte mare. Oamenii au fost evacuați în totalitate, mai puțin un bătrân care stătea pe acoperișul casei. O barcă ajunge la el și vrea să îl ia de acolo. „Nu vin, pe mine mă ajută Dumnezeu”. Barca cu salvatori pleacă, după un timp ajunge la bătrân o a doua. Aceeași poveste, „nu plec, pe mine mă salvează Dumnezeu”. La fel și cu a treia barcă. Apele urcă și mai mult, bătrânul se îneacă și ajunge în fața lui Dumnezeu. „Doamne, de ce nu m-ai salvat?” „Păi, ți-am trimis trei bărci…”
Povestea salvării Greciei de la faliment și ieșirea din zona euro începe să semene cu bancul de mai sus. Indiferent cât de mult îi blamăm pe mai-marii UE și instituțiile internaționale gen FMI, nu putem să punem eșecul doar pe seama lor și să considerăm autoritățile elene niște îngerași. Tsipras și Varoufakis, premierul și ministrul de finanțe dați de Syriza, dau semnale că nu vor de fapt nicio înțelegere cu UE și FMI, vor doar să iasă din zona euro și să nu mai plătească niciun ban din datorie. Personal, îi bănuiesc de megalomanie, nu de vreun plan ascuns menit să „le-o tragă” europenilor și să ducă Grecia pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării și altele.
Problema grecilor nu este datoria, așa cum ar arătat deja mulți economiști cu scaun la cap. Este economia nesustenabilă. Datoria de 320 miliarde euro la un PIB de 180 miliarde euro în 2014 este imposibil de achitat. Soluția utilizată de toate țările care au economii după actualul model capitalist (și au datorii de peste 100% din PIB) este să ai un serviciu al dobânzilor redus (Grecia are un serviciu al dobânzilor de 2,6% din PIB anual, destul de redus) și o rostogolire continuă a maturităților. Desigur, concomitent cu o intrare a economiei pe excedent bugetar, astfel încât să poți spune că la un moment dat vei putea plăti datoriile.
Dar economia elenă nu este sustenabilă. Timp de aproape 20 de ani autoritățile au încurajat pensionarea, majorând anual pensiile, au tolerat evaziunea fiscală și au avut creștere economică macro prin investiții publice (bazate pe fonduri europene). Când fondurile s-au terminat, s-a încheiat și creșterea, iar Grecia nu a mai putut plăti datoriile.
Este vina cetățenilor de rând? În mod sigur nu. Creșterea economică a Greciei, indiferent pe ce se baza, a fost lăudată de UE; cum ar fi putut ieși în stradă grecii să spună că e periculos pe termen lung? Bule imobiliare, cheltuieli nejustificate cu armata, cheltuieli cu Olimpiada și alte asemenea. Rezultatul nu putea fi decât un default la un moment dat. Repet, nu putem da vina pe oameni pentru că decizia nu era la ei. Mai degrabă sunt vinovați șefii instituțiilor europene care au acceptat situația și au susținut financiar Grecia (degeaba pot da vina pe Goldman și alte companii care au ascuns contabil cheltuieli și datorii, problemele erau vizibile).
În prezent, revenirea pe un drum corect și pozitiv pe termen lung este asemănătoare cu ce am făcut noi în ultimii ani. Dacă este nevoie, majorezi taxele și tai cheltuielile, dar și găsești soluții pentru ca economia să nu se sufoce. Grecia ar putea majora unele taxe, cum ar fi TVAul redus pentru anumite zone și sectoare, concomitent cu înăsprirea controlului pentru conformarea la plată. Și noi suntem departe de a avea o economie pusă la punct și prietenoasă cu mediul de afaceri privat, dar Grecia este la distanță chiar și față de noi.
Am mai spus: indiferent ce decizie se ia, cetățenilor greci le va fi la fel de greu. Ar fi însă de preferat și pentru ei să rămână în euro și să găsească resurse pentru reforme (inclusiv fiscale și legislative) decât să iasă din zona euro, situație în care au toate șansele să prindă un deceniu precum 1990 – 2000 din România. Adică hiperinflație, haos, default după default, scădere economică.
Întrebări pentru șefii UE
Pentru UE, problema este ceva mai simplă. Ca la negocierea cu teroriștii, nu poți da curs cererilor lor pentru că ți-e teamă că ai să încurajezi practica respectivă. Nu datoria este o problemă; tot aud că „noi, cetățenii europeni” vom plăti datoria elenilor. Totuși, 300 de miliarde înseamnă circa 2% din PIBul UE, adică poate fi acoperit în doi-trei ani fără ca vreun cetățean european să simtă vreo diferență. Este vorba de cifre contabile, sume pe care oricum Grecia nu le va plăti vreodată. Crede cineva că dacă grecii ar veni până la sfârșitul anului cu 300 de miliarde de euro în camioane și i-ar depune la BCE s-ar simți în buzunarul cuiva?
Dar UE este dispusă la negocieri pentru că nu vrea să vadă cum se năruiește planul uniunii monetare și chiar cel al uniunii politice. Acesta este motivul pentru care au acceptat negocierile și au ajuns la o listă rezonabilă de condiții pentru continuarea programului de ajutor financiar. Mai mult este greu de acceptat și de justificat în fața cetățenilor proprii.
Piețele financiare din UE și moneda euro vor avea de suferit de pe urma deciziilor elene. Efectele vor și însă limitate și pe termen scurt. Dar se va pune problema sustenabilității modelului economic promovat de UE și zona euro. Statele bogate se vor întreba pe bună dreptate de ce să mai participe la alimentarea fondurilor europene nerambursabile dacă țările care iau banii ajung să se care din uniune. La fel creșterea economică pe datorie, chiar dacă parțial sunt sume ce nu trebuie rambursate. Și cel mai important: se poate găsi un echilibru între nevoile mediului de afaceri și nevoile bugetului pentru asistență socială (pensii, sănătate, educație, bugetari)?
La această ultimă întrebare trebuie să răspundem și noi în curând. Deficitul sistemului de pensii de stat va trebui redus pentru că ne creează din ce în ce mai multe probleme. Nu doar la noi, dar și în restul Europei sunt probleme majore cu sistemul de pensii.
Dacă Grecia iese din zona euro și intră în faliment, atunci sistemul economic va trebui modificat în mod obligatoriu. Nu pentru stabilitatea piețelor de capital sau monedelor europene, ci pentru cele 500 de milioane de persoane care trăiesc în spațiul Uniunii.
sursa-http://www.businesscover.ro/
