Rătăcind printre scrisori
Fireşte, temele pe care le contabilizează epistolele semnate de Dan Petrescu sînt extrem de diverse. La fel şi personajele lumii literare care le introduc. De aceea, nu voi aminti decît unele din „obiectele epistemice“ de care se ocupă cu maximă voluptate autorul, mai precis, pe cele mai suculente. De pildă, acesta nu-şi ascunde mirarea că poate cel mai slab dintre volumele diaristice ale Monicăi Lovinescu, al cincilea la număr, a fost decretat cartea anului în 2003, deşi însăşi laureata se declara profund deziluzionată de prestaţia scriitorilor români, aceiaşi care premiau opul autoarei ce se „despărţea“ dezamăgită de breasla lor.
Semn de nepărtinitoare judecată? Nu, ci doar indiciu al tradiţionalei gudurări pe lîngă „papesa“ exilului artistic românesc, afirmă Dan Petrescu … Căci, în definitiv, Jurnalul anilor 1990-1993 dezvăluie o Monica Lovinescu incapabilă să se consoleze cu marginalizarea (obiectivă) a Europei libere după căderea comunismului şi, implicit, cu scăderea ponderei pe care instanţa sa critică o juca pînă atunci. Descoperim astfel o Monica Lovinescu „complet deformată…, autoritară…, intolerantă faţă de alte opinii decît ale sale… şi, de fapt, cu totul în afară de realităţile româneşti“ (pp.134-5), cu un gust literar din ce în ce mai discutabil, cu simpatii elocvent de suspecte şi partizane, manifestînd inconsecvenţe remarcabile (ce detesta înainte ajunge brusc să valorizeze) şi mergînd chiar pînă la a-şi bricola propriile însemnări, „adaptîndu-le în funcţie de versiunile ei de ultimă oră“ (p. 137). Natural, nimeni nu se gîndeşte să ştirbească din teribilele merite anterevoluţionare ale cronicăresei de la Radio Europa liberă, însă dispariţia Cortinei de Fier a eliberat o lume în care scriitoarea pariziană nu-şi mai află cu precizie locul. Iar dacă aplaudacii tîrzii din România continuă să perie soclul statuii sale pe motiv că „aşa dă bine“, acesta nu e tocmai semn de normalitate, ci marcă a tembelismului gregar made in Mioritzaland.
Pe acelaşi ton acid comentează Dan Petrescu volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, op ultrapremiat şi ultramediatizat, care a reuşit, se pare, după cum scriu unele gazete şi declară editorul său, să cucerească interesul a zeci de mii de cititori din ţară. Dincolo de faptul, cu totul îndoielnic, că o carte despre făpturile angelice ar ţine de cea mai ţipătoare actualitate, dincolo de certa lipsă de relevanţă a unei asemenea teme pentru insul de astăzi (cred că o carte despre Internet sau despre filosofia unei educaţii sănătoase pentru copiii noştri ar fi mai necesară), Dan Petrescu reclamă îndîrjit proasta construcţie a opului cu pricina. Şi are dreptate.
Volumul citat este, într-adevăr, un amestec de cursuri pe tema aleasă cu note şi fişe de lectură din acelaşi orizont, melanj agrementat cu rînduri de conferinţă ce ating acelaşi univers. Impresia de neomogenitate e una supărătoare, şi nici stilul, cînd oral, dedicat cursanţilor, cînd studiat, adecvat publicării, nu izbuteşte să salveze vaga substanţă a construcţiei. Erudiţia investită în carte este impresionantă, dar oricine cu acces la Internet şi cu prieteni occidentali generoşi poate încropi orice fel de bibliografie pe o temă aleatorie. Abordarea este descriptivă şi expozitivă, fiind practic vorba de o colecţie de opinii ale autorităţilor teologice, literare şi filosofice din domeniu, comentate cînd cu jovialitate, cînd cu şarm. Argumentaţia oferită pentru a justifica alegerea acestei teme este în chip trist puerilă: deşi nu a văzut niciodată îngeri survolîndu-i proximitatea, Andrei Pleşu este încredinţat de necesitatea existenţei unui demon personal pozitiv, cam ca la Socrate, fiinţă cu care poţi flecări şi cu care te poţi consulta în chestii vitale. În fond, dacă îmi amintesc bine o confesiune a dlui Pleşu, făcută pe vremea cînd cursul de Introducere în angelologie era pe rol, poezioara Înger, îngeraşul meu l-a marcat definitiv pe autor, el încercînd să-şi argumenteze alegerea inclusiv prin invocarea simpatică a acestei amintiri din îndepărtata sa copilărie. Şi dacă tot s-a autoconvins că aşa e bine şi că îngerii au un tîlc contemporan, atunci, din raţiuni de centrală validare teoretică, autorul nu a ezitat să apeleze la teoria corbiniană a lui mundus imaginalis, „teritoriu“ median, nici materie, nici spirit, „loc“ subtil al privirii exersate mistic. (Aşa cum Andrei Pleşu nu crede – măcar – în benignitatea psihanalizei, îmi rezerv şi eu libertatea de a nu credita cu prea mulţi arginţi vocaţia de mistic a domniei sale!) Iată aspecte cam subţiri pentru o mare carte, afirmă Dan Petrescu, şi nu cred că se înşeală. Pentru cititorul snob contează însă numele (dă bine, nu-i aşa, să-i premiezi pe cei aflaţi, din diferite pricini, în vogă!) şi contează şi eticheta (pentru unii, sigla Humanitas poate servi inclusiv la vînzarea unor obiecte cu un caracter noneditorial patent, să zicem efecte pentru pescari sau pateuri cu ciuperci). Aşa că succesul este garantat, chiar şi în cazul unor artefacte relative. Şi ne mai plîngem că nu avem o piaţă de carte sănătoasă!?
