pieile mele nu curg sânge de centaur

Iarăşi.

E prima oară când teama se aşază pe fotoliul raţiunii, poate nu chiar prima oară, dar aripile ei fâlfâie la uşă zgomotos, pene intră pe dedesubt, altele prin crăpăturile armoniei undelor tale, îşi fac culcuş în retină şi-n tâmple, oare cu ce greşesc, nici măcar nu doare, doar mă micşorează înspăimântător, nu greşesc cu nimic şi cu asta greşesc, nu sunt umană, am trecut de o atmosferă şi-am ajuns pe un tărâm unde peter panii joacă jocul lor preferat, joaca de-a maturitatea, de-a imaturitatea, i-am spus, mă simt ca o virgină veche,  o fecioară căzută demult din cer, timpul meu nu e timpul vostru şi timpul meu nu e timpul tău, dar trist este că nu e timpul meu, mereu cu un pas în faţă şi doi înapoi, mă duc spre trecut şi mâinile mele nu mai simt valurile pentru prima oară, ci pământul în care mă înec, înotând împotriva curentului şi împotriva firii mele, cu ce am greşit, doamne, cu ce

Călăuzele crângurilor în care mă pierd nu cunosc atingerile tale apăsate şi fiinţa ta îmi cere să respect drumul, dar eu nu ştiu drumuri, ştiu doar cărări nebătute de tălpile îndrăgostiţilor, doar de paşii înţelepţilor singuri, mereu singuri, precum copacii parcului tânăr în care cresc şi nu au vlăstari să-mi arate lumina, doar luminişuri uscate de amurgul gândurilor, spunea cioran, un amurg care-ţi taie din vlăstari, ce fac dacă vreau să mă renasc în trunchiul tău şi sevele nu se gustă

Ce mă fac cu tine, când siropul meu nu-ţi umple venele decât cu tristeţe în loc de lumină albă şi fertilitatea e departe de-a concepe tăcerea

Nu mă mai dor nici oasele, oase n-am, sunt sfărâmate şi lipite ca vasele japoneze, Kintsugi, cu râuri de aur, demult încinse, nu mă mai doare carnea pe care mişuni întruna, e bătrâna pe care-ţi pierzi vremea căutând cântece de leagăn apuse, apoi pleci, ştiu că o să pleci, şi, vorba cântecului, cui rămân

Mi-aş preda cu bunăvoinţă, n-am să te cert, m-aş preda cu tot ce mai am ţie, dar pentru tine se smulg piei înecate în sânge de centaur, sirenele din mine doar caută abisul morţii, cauţi să vezi umanul în mine, dar e doar, în mine e doar cântecul surd al orizontului pe care nu-l vei atinge, nu te culca sub sânul meu crud, e plin de ape sărate, ca lacrimele pe care nu mi le vei sorbi decât când marinarii se-aruncă după ele în mare.

manuscrisul din trecut