Alex, Velciu, Nache și Viorel față cu bețivul satului și femeile de la cârciuma din Urluia. Războiul din România reală

România prezentului, România reală, firește, nu cea pe care o percepem de la birou, e un câmp de bătălie. Între muncă și lene, între foame și autosuficiență, și, mai ales, între inițiativă și expectativă. De fapt, asta e și marea problemă, lipsa inițiativei, a curajului și nu lenea atât de clamată de pseudoconservatorii și neofeudalii care împânzesc internetul.

Lipsa inițiativei e cea mai evidentă caracteristică a României, așa cum am văzut-o noi în proiectul România reală, în care am parcurs pe jos 280 de kilometri de-a lungul zonei de sud-est a țării, de la București la Constanța.

De altfel, România are doar 23,6 de IMM-uri la mia de locuitori, potrivit Comisiei Europene, la jumătate față de media UE, iar numărul de firme mici și mijlocii a scăzut agresiv între 2008 și 2012, de la 504.000, la 437.000, abia de anul trecut a revenit pe creștere, dar e în continuare sub nivelul de dinainte de criză.

Primul popas al călătoriei, în care am plecat însoțiți de tehnologia oferită de Flanco, a fost Brănești. La circa 20 de kilometri de București, localitatea pare suficient de sănătoasă, e îngrijită, are și ceva industrie (o fabrică Makita, printre altele) și banii provin de aici în mare parte. Dar, Brănești e și un centru de vânătoare și pescuit important și cunoscut, care înseamnă potențial de venituri. A profitat cineva de asta? Da, un italian care a pus bazele pensiunii Vila Brignoli, construită inițial doar pentru expediții de vânătoare, apoi deschisă pentru oricine.

Una singură deci, deși cererea e mare, cei care îngrijesc pensiunea (o familie de români) ne spune că sunt momente în care trimit clienții la o altă pensiune aflată destul de mult în afara localității, pentru a face față. Alte inițiative de acest fel nu mai există, deși sunt bani europeni la dispoziție și cu o marketare corectă zona poate aduce încasări serioase, mai ales că România are în continuare potențial cinegetic, iar vânătorii occidentali ne caută. În schimb, spun localnicii, bulgarii, bulgarii, da, au ochit comuna și au început să-și construiască locuințe de vacanță. Remarcabil, însă, e faptul că în Brănești sunt patru licee, deci nu e problemă cu educația.

Cel puțin din punct de vedere cantitativ. Calitativ e altă discuție.

Ileana și Adamclisi. Grâu și atât?

O altă comună, mai departe pe drum, e cea cu nume frumos, Ileana. Agricultură la greu, grâu, porumb, floarea soarelui, Bărăgan, ce să zici. Da, dar în Ileana și în împrejurimi sunt zone superbe cu lacuri și pădure unde se poate pescui și evada din căldura groaznică de vară. La intrarea în comună o familie încearcă să investească într-o afacere cu pescuit, dar nimeni nu știe de ea. Și când ai internetul la dispoziție, unde încă te poți promova gratuit asta e o blasfemie.

În Ileana nu există nicio șansă de cazare, altfel decât la cort sau în rulotă, deși comuna e tăiată de DN3, iar șoferilor le-ar prinde bine măcar un popas, în care să se răcorească și odihnească. Asta ca să nu mai vorbim despre cei care, destul de numeroși, iau țara în pedale și o străbat pe bicicletă.

„Noi facem agricultură pe aici, e greu să faci altceva”, spune primarul din Ileana. O fi, dacă ești încremenit în proiect.

Iar situația se repetă în toate celelalte localități până la Călărași. Cei mai mulți oameni sunt harnici, își lucrează terenurile sau au servicii și dau pământul în arendă, dar inițiativa lipsește cu desăvârșire, nimeni nu pare interesat să valorifice zona altfel decât agricol. Ceea ce e bine, dar insuficient, dezvoltarea rurală ar aduce un plus în venituri și pentru autorități și pentru oameni.

Mai rău e în Adamclisi. Acolo e istorie, se poate profita de ea și cu toate astea se face doar agricultură. Nu există nicio facilitate de cazare, e doar un singur restaurant, oricine vine să vadă cetatea Tropaeum Traiani, monumentul sau muzeul, trebuie să caște gura și să plece mai departe, pentru că altă variantă nu există, până și magazinele sunt puține.

Orășele fără identitate

Intrarea României în UE a făcut niște victime absurde. Unele comune mai măricele au fost transformate peste noapte în orașe, pentru ca țara să poată îndeplini condițiile de aderare. Lehliu Gară sau Băneasa sunt exemple perfecte. Localități mici, agricole, ambele par apăsate de pierderea identității. În Lehliu, deși ceva mai animat, nu am găsit mare lucru, nici un loc mai de doamne ajută, singurul motel e jalnic, deși iedera de la exterior îl face interesant la prima vedere.

Oamenii par a se mișca de colo-colo fără sens. În Băneasa, alt orășel de Bărăgan ce pare tăiat în două intrarea e un șoc. Cu un DN3 acoperit cu piatră cubică, sărăcia e la ordinea zilei, se vede pe stradă, în curți și se citește pe fețele oamenilor. Într-un fel de cârciumă/magazin un bețiv urlă și cere geamparale, face scandal continuu, ba, la un moment dat, a apărut și un individ cu acordeonul care i-a cântat. Și era ora 13.00.

Când am intrat în a doua jumătate a orașului, peisajul s-a schimbat complet, de parcă am fi pătruns în altă lume. Străzi curate, case îngrijite, oamenii cu alte priviri. O terasă la care am putut poposi fără sa fim agresați de zgomote neplacute. Altceva. Cum s-a întâmplat asta n-am aflat, nu a vrut să vorbească nimeni, dar nu e tocmai greu de intuit.

Probabil cei din prima jumătate a orășelului și-au vândut pământul și au făcut praf banii. Poate, nu putem băga mâna-n foc, dar cum ar putea un oraș să fie jumătate sărac și mizerabil și jumătate curat și civilizat fără ca asta să nu fie efectul nemuncii sau muncii locuitorilor săi?

Imperiul de la Ostrov

După ce treci de Călărași cu bacul intri în imperiul Ostrovit. Acolo mai mulți oameni de afaceri, printre care și Lucian Velciu, au cumpărat mare parte dintre terenuri și afacerile agricole, au peste 2.000 de hectare, cultivate cu viță de vie, cu fructe și legume, dețin inclusiv bacul care te poartă peste Dunăre.

Se mișcă repede și bine, au deschis, în apropiere de Lipnița, hotelul Dionis după recondiționarea unei clădiri vechi și dezvoltă cu bani europeni trei pensiuni (una aproape finalizată) aflate în mijlocul plantației de viță de vie, într-un peisaj superb și într-o zonă care nu înseamnă doar agricultură, ci și istorie. Fortul Durostorum și construcțiile sale auxiliare aflate și pe malul românesc și pe cel bulgăresc al Dunării, mânăstirea Dervent, insula de 14 hectare, izvoarele despre care se spune că au fost captate și „mobilate” de romani sunt tot atâtea atracții pentru turiști.

La Ostrov se manifestă, însă, și partea întunecată a forței. Am stat îndelung de vorbă cu oamenii (încercând să ignorăm țânțarii absolut demenți din zona asta), iar ei ne-au povestit despre abuzurile săvârșite prin zonă de foști șefi ai firmelor de stat care activau înainte. De la acumularea de averi și terenuri, până la tentative – unele reușite – de înșelare atât a locuitorilor, cât și a investitorilor actuali, care riscau să piardă sume serioase.

„S-au deșteptat oamenii, nu mai vând și nu mai accepta sume de nimic pentru terenuri. Unii au făcut-o și acum sunt săracii satului, pentru că, să fie clar, din agricultură nu sărăcești”, spune unul dintre cei cu care am discutat.

Gâsca cu gât roșu de la Ion Corvin

Ion Corvin este o altă comună a cărei soartă ar putea fi mai bună dacă investițiile s-ar diversifica dincolo de cele în agricultură. Am găsit acolo popasul Vivi, unde ne-am întreținut câteva ore cu Alex, un tânăr de maximum 30 de ani care ține afacerea. Ne-a povestit că a lucrat la șantierul Daewoo, despre problemele cu angajarea, de faptul că deși coreenii erau dispuși să plătească mai bine, câțiva dintre șefi s-au opus, au cerut pentru ei mai mult, cu promisiunea că vor ține oamenii în frâu.

Sună cunoscut? Dincolo de asta, o companie germană a încercat să dezvolte un parc eolian pe un deal din apropierea localității. Din neant, la minister a ajuns o informație conform căreia zona respectivă trebuie blocată fiind populată de gâsca cu gât roșu, o pasăre protejată. Evident, investiția a picat, iar sătenii au plecat să caute zburătoarea.

Știau că sunt gâște și rațe sălbatice prin zonă, dar de cea cu gâtul roșu nu. Și nici n-au găsit-o prin bălțile din regiune.

„Probabil cineva cu interes în zonă a lansat zvonul ca să-i blocheze pe nemți. Am și aplicat acolo, la firma cu proiectul, pentru un post de tehnician. Mi s-au cerut 10.000 de euro șpagă, urma să-i recuperez din salariul de circa 4.000 de lei… Am refuzat, nici nu aveam banii ăia. Acum ne limităm la pensiune și ne merge destul de bine, suntem în calea șoferilor, a celor care pleacă în excursii cu bicletele, vin germani, francezi, spanioli. Zilele trecute am avut aici niște francezi”, spune Alex.

Comerciantul și muncitorul

Viorel din Urluia și Nache din Murfatlar sunt două modele diferite de oameni cu inițiativă. Viorel a lăsat familia și satul pentru Spania, unde a lucrat în construcții câțiva ani. S-a întors acum pentru a rezolva niște probleme și va pleca iar. Vrea să-și ia cu el și nevasta și fiul cel mare, ca să facă mai repede bani. Pe cel mic îl va lăsa acasă, la școală, vrea să-l protejeze, să-l trimită mai departe la facultate. Pentru casa nouă și pentru el trag”, spune Viorel.

În Urluia, prin care doar am trecut și unde l-am reîntâlnit pe Viorel, căruia îi cerusem informații la Negureni, am rămas iar uimiți. Satul nu e nici sărac nici bogat și părea pustiu, oamenii erau la muncă. Am tras la magazinul cu o bancă în față din centru și după câteva minute vreo opt femei au apărut, s-au așezat la masă și a început să vorbească în timp ce-și cereau țigări una alteia sau bărbaților care apăreau din când în când la magazin și plecau imediat.

Normal că am căscat urechile, dar asta a durat câteva minute. Ceea ce auzeam era la fel de dezgustător ca și miasma pe care cele care-și vorbeau cu doamnă o răspândeau. N-am rezitat prea mult, am trecut peste oboseală, ne-am urcat rucsacii pe umăr și am plecat. Durerile din picioare erau nimic față de chinul olfactiv…

Dar, divaghez. Celălalt personaj al nostru, Nache, e un aromân de vreo 60 de ani, care ține pensiunea Fântânița din Murfatlar.

„Lucrez de la 15 ani în comerț. Am luat Fântânița, care a fost locul de distracție al șefilor de partid pe vremea cealaltă, a comuniștilor. Mai am și terasa Casa Țărănească din Mamaia. Nu mă pot plânge, dar dom’ne mă uit la oamenii ăștia care conduc țara și mă crucesc. Încearcă turbați să ne scoată banii din buzunare și nu realizează deloc că ar trebui să ne ajute prin măsuri și legislație să facem mai mulți bani toți. Nu avem clasă de mijloc, de acolo vine puterea, iar ei storc și storc. Dacă ne-ar permite să câștigăm mai mult, toată lumea ar beneficia din asta, inclusiv statul”, spune Nache cu un zâmbet amar.

 România reală

E întradevăr un câmp de bătălie. Între cei care muncesc și cei care stau pe margine și trăncănesc, între cei care se luptă pentru ei și viitorul lor și cei care au abandonat lupta și stau să le pice în traistă, pentru că așa i-au învățat politicienii cu mita lor electorală, cu sistemul creat pentru a ține o mare parte a populației în dependență, îndemnând-o să aștepte de la alții, în loc să construiască singură și să poată controla astfel clasa politică și nu invers.

Iar aici au un rol uriaș și companiile care fac bani în România. Și ele trebuie să lucreze la modernizare, la creșterea nivelului de educație și, prin extensie, la scăderea dependenței de stat.

Western Union, de exemplu, e canalul prin care în România ajung miliarde de euro anual, bani trimiși de românii plecați în străinătate și destinați creșterii nivelului de viață (case noi, reparații, modernizări), dar și de educație (cum e fiul lui Viorel, căruia familia îi va trimite bani pentru a-și continua studiile).

Sau, pe partea cealaltă, cazul Carpatcement, productorul de ciment, cu afaceri de 200 milioane euro care deține, în România, trei fabrici, 18 stații de betoane, șapte cariere și șase balastiere. Compania organizează periodic, în comunitățile în care e prezentă, întâlniri denumite „Sfatul Bătrânilor” și „Sfatul Jurnaliștilor” care au ca scop identificarea și fructificarea problemelor și a oportunităților zonei.

Printre ultimele decizii ale companiei au fost: crearea unui centru care să promoveze și să organizeze acțiuni de voluntariat în municipiul Piatra Neamț, transmiterea cu titlu gratuit către primăria orașului Bicaz a două centrale termice, aflate în proprietatea Carpatcement, de la creșa și grădinița din localitate, reamenajarea spitalului din Bicaz cu sprijinul primăriei și a altor companii din zonă etc.

E nevoie, deci, de o acțiune în grup. Oamenii au nevoie de un mediu de afaceri prietenos și de legislație pe măsură, la fel cum au nevoie să-și adune curajul și să treacă peste starea de așteptare, în care vegetăm după cum indică statisticile. Iar în ceea ce privește dezvoltarea pe regiuni, contribuția companiilor care fac bani pe acolo e extrem de utilă, creșterea confortului și a nivelului de trai nu poate decât să le ajute până la urmă, deci toată lumea ar avea, mai mult sau mai puțin, de câștigat.