– Am emoții, îmi zice.
Dres negru, rochie neagră, sacou negru, pantofi negri cu toc, păr strâns în coadă. Își roade unghiile, trage de mâneci, se joacă cu părul. Cum mă mișc, cum mă privește.
Vine și ea. Blondă, mică de înălțime, într-o rochie neagră cu guler alb. …
– V-am scos CV-urile, acum putem discuta. Ioana? Se uită la mine.
– Nu. Denisa.
– Aah, scuze! Mă duc rapid să-ți scot CV-ul.
Promițător. Se întoarce, încep întrebările. Răspundem pe rând, ca la școală. Îi las cuvântul. Își îndreaptă spatele, pune picior peste picior, aranjează rochia și-ncepe.
De ce a aplicat pentru post? E ceva ce a visat de mică. Care ar fi un motiv pentru care și-ar da demisia? Nu se pune problema demisiei. Se adaptează rapid, nu vor fi probleme. Cât timp se vede făcând asta? Cel puțin cinci ani. Cum crede că se va descurca în contactul cu oamenii? Are abilități excelente de comunicare. Le-a căpătat lucrând pentru firma tatălui ei. Prelua apelurile. Cum i se pare pachetul salarial, mic sau potrivit? Ideal. O interesează experiența, nu câștigurile bănești.
Mă uit la blondă, mă uit la ea. Angajatul ideal. Nu vrea bani, nu-și dă demisia, știe de toate. Eu nu mă văd făcând asta de când eram mică. Mă întreb ce caut aici. Și mi-e poftă de-un falafel.
