Spitalul Floreasca, principalul spital de urgență al Capitalei, este un labirint haotic. De la trierea pacienților (unde se determină nivelul urgenței) la biroul camerei de gardă (unde se întocmesc documentele), la secțiile diferite, totul dă impresia de mușuroi în care nimeni nu are un obiectiv exact sau sarcini clare și totul se cârpește pe moment.
Nu mai vorbim de clădirea spitalului, alcătuită din corpuri construite/completate în diverse epoci. Ca atare, legăturile între ele mai mult derutează vizitatorii. Nu există indicatoare relevante. Nu e clar cine poate folosi anumite lifturi (toată lumea, doar personalul, etc.) și unde duc lifturile (în tot spitalul, doar în anumite zone, etc.)
Dacă vrei să vizitezi o rudă adusă cu ambulanța și aflată la îngrijiri imediate și n-ai nicio pilă la spital, poți aștepta și 2 ore până când te bagă cineva în seamă. Altfel, paznicul sfrijit pe la 20 de ani îți zice să nu stai pe hol, că blochezi accesul. Într-o zonă unde e interzis să se vorbească la telefon, toată lumea vorbește la telefon. Cică ar putea afecta aparatura sensibilă de la camera de gardă.
Într-un colț, un grup de medici așteaptă plictisiți să intre pe tură. Unul dintre ei povestește de „moșul ăla de ieri, enervant cu Parkinson-ul lui”. O doctoriță îl aprobă și adaugă că „pacienții s-au nesimít maxim” și că vor „miracole.”
Pe hol trece o targă cu un bolnav întubat, medicul e în fața tărgii, soția omului (pe la 50 de ani) în spate. Soția îl întreabă pe medic de starea soțului, medicul răspunde: „Nu mă interesează, doamnă.” Soția spune că ea e optimistă în general, medicul răspunde: „Eu nu mai sunt optimist de la 32 de ani.” și o roagă să tacă.
Vreți senzație de purgatoriu? Etajul 1. Terapie intensivă și bloc operator. Pe palier, oameni de toate vârstele, etniile și categoriile sociale așteaptă să își viziteze rudele/cunoștințele internate la terapie intensivă. Nu există niciun scaun pe palier, așa că unii stau pe scări, alții pe podea, alții sprijiniți de pereți. Într-un colț, două femei habotnice au lipit icoane lângă telefonul public și telefonul intern (esențial pentru comunicarea rudelor cu asistenții/medicii care au grijă de pacienți), s-au postat pe 2 scaune pliante și au cărți de rugăciuni și biblii, toate amestecate în maldăre de haine mirositoare. Cele 2 femei stânjenesc grav accesul spre un lift.
Ca să intri la terapie intensivă trebuie să treci de un paznic care decide dacă te lasă sau nu. El e Stăpânul Porților. Pe la un metru 80, cu burtă și tupeist, de la firmă privată de pază. Acceptă bucuros șpagă și te lasă să intri fără halat de unică folosință și protecții pentru pantofi, așa cum se cere. Chiar și când începe programul de vizitare, paznicul mai așteaptă jumătate de oră până când lasă lumea să intre, cu țârâita. Paznicul șicanează o familie de romi și nu o lasă să intre la vizită, invocând diverse motive.
La Spitalul Floreasca, precum și la alte spitale din România, cei care plătesc taxe pentru ca sistemul sanitar să funcționeze eficient în beneficiul lor sunt umiliți. Sistemul sanitar public este la pământ. Vă dorim să n-aveți treabă în spitalele de stat.
