– Izbăvire, păcat, mântuire, iertare. Da, colega?
Pârâie stația, niciun răspuns.
– Unde mergem, domnișoară?
– Drumu’ Taberei.…
– Colegu’, eu zic să vă luați liber vineri și să mergeți la biserică. O rugăciune, o spovedanie, vă mai liniștiți.
Încetinește, ia mâna de pe volan și-mi flutură stația prin față.
– Vedeți? N-a înțeles. Eu i-am dat cuvintele astea cu schepsis, să priceapă. C-a fost rea cu mine. Și ea se gândește la biserică, eh. Acum două ore m-a penalizat. Am confirmat, cică, peste un coleg. Da’ i-a dat apel de trei ori și el nimic. De trei ori!
Pornește stația și-i mai zice ceva centralistei.
– Așa-mi place să le fac când sunt rele. Odată, he, le-am întrebat anul proclamării independenței. Da’ repede! Zece secunde! Să nu caute pe internet. Tăcere. Altă dată, al doilea rege al României. Nimic! Păi, în cazul ăsta, normal că speculez prostia. Ce Magda Budui!
– Poftim?
– Magda Budui! Știți cine e? Stați că vă explic. Este esența, chintesența, inima tuturor înjurăturilor românești. Magda Budui, pe masă te sui..
Pierd șiru’, nu mai înțeleg ce zice.
-..ați mai auzit așa ceva?
– Nu.
– Nici n-aveți cum. Eu am scris asta. Păi, gândiți-vă, în trafic. În loc să ne facem și să ne dregem, deschidem ușa, Ieșim și zicem Magda Budui! Și gata. Orice tensiune se duce. De acum încolo, nu mai înjurați.
– Nu mai înjur.
