Asta, ca să n-o mai zguduim cu ”Toți suntem Charlie”, doar din oportunism, ipocrizie, conformism. Nimeni, dar nimeni, nu trebuie să sufere pentru faptul că se exprimă liber, chiar și dacă greșește. Dar de aici până a-i transforma în simboluri ale libertății și în eroi ai civilizației, morți pe baricade luptând cu barbaria, e cale lungă. Mai ales că, într-un fel, sunt și ei barbarii unei civilizații care le disprețuiește pe celelalte, considerându-se superioară tuturor.
Comentariul următor îi aparține lui Alexandru Racu: ”Problema e următoarea. Activitatea publicistică a celor de la Charlie Hebdo arăta că cei de acolo pur și simplu își refuzau un proiect universal uman cu caracter integrator. Și asta nu pentru că nu credeau în Dumnezeu ci pentru că împărțeau lumea între civilizați și primitivi a căror unică alternativă este să se adapteze sau să dispară. Pentru că anti-teismul lor, în maniera vulgar-agresivă în care se exprima, devenea de facto un antiumanism. În subtextul caricaturilor din Charlie Hebdo se putea citi un mesaj clar și brutal: e dreptul meu să nu îmi pese de nimeni și, la rigoare, fie sunteți ca noi, aici și acum, fie vă deportăm. Și ne doare undeva dacă prin ceea ce facem împingem lucrurile către o situație definită în termenii acestei alternative.”
Cred că el sintetizează cum nu se poate mai bine lucrurile. Deplângem moartea unor oameni. Dar, în numele libertății de exprimare, nu putem fi de acord cu poziția lor. Cum nu putem fi de acord cu orice formă de extremism, de dispreț față de demnitatea și de libertatea semenilor noștri.
