Adrian Majuru este, de şase luni, directorul Muzeului Municipiului Bucureşti (MMB). Fără să privească acest moment ca pe unul de bilanţ, cunoscutul istoric ne-a dezvăluit, într-un interviu acordat în exclusivitate, câteva dintre reperele de viitor ale activităţii instituţiei pe care o conduce. Cum vedeţi, comparativ cu perioada interbelică, să zicem, zona marginală a vieţii bucureştene din ziua de azi? Atât oraşul, cât şi viaţa noastră au o latură diurnă, dar şi una nocturnă. Uneori se întâmplă să existe un zenit în care cele două lumi se întâlnesc. E bine că se întâmpă aşa, pentru că devenim conştienţi de prezenţa lor sincronă atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa oraşului. În lucrările mele am fost foarte ataşat ştiinţific, dacă vreţi, de cartografierea spaţiilor nocturne, reversul medaliei de fiecare dată. Am descoperit acolo că sunt foarte multe adevăruri necartografiate de istorici. Acolo au intrat medicii foarte puternic, şi continuă să cartografieze zona asta prin natura meseriei lor, dar şi sociologic. Dar pentru a cunoaşte ajunsurile şi neajunsurile, în ce balans se întâmplă să existe această realitate, trebuie să o cunoaştem în primul rând prin ceea ce au scris alţii. De aceea am publicat o serie de crestomaţii pe tematici, precum prostituţia, cerşetoria, criminalitatea, în colaborare cu câţiva doctori. Iar, pe de altă parte, prin ochiul unui suflet contemporan, care încearcă să facă comparaţii între trecut şi prezent şi eventual să descopere o prognoză. Ceea ce vă pot spune este faptul că aceste fenomene sunt sincrone. La prostituţie, cerşetorie sau viaţa la margine de oraş, în cartierele foste muncitoreşti, infracţionalitatea sau viaţa omului obişnuit, care balansează între aceste realităţi care sunt prezente continuu în istorie, la rândul lor prezintă un fenomen articulat pe cadrul social. Acest cadru social este la rândul lui determinat de nivelul de trai, de reperele economice ale unor profesii care se prăbuşesc şi ale altora care se ridică. Este vorba despre în ce măsură omul, indiferent de pregătirea lui, este capabil de adaptare, mai ales pe psihologia vârstei. Foarte complicat, de pildă, dacă vreţi un decupaj, a fost pentru generaţia născută între 1950-1960, să se adapteze după 1990. Majoritatea s-a prăbuşit nu pentru că era în prag de pensie după 1990, ci pentru că era foarte puternic ancorată într-o profesie deja consolidată. Prăbuşindu-se un sistem economic cunoscut şi în anumite zone având o coerenţă suficient de bine articulată în societate, acea profesie nu trebuia distrusă în totalitate, dar dispariţia ei i-a lăsat pe aceşti oameni în faţa unor opţiuni pe care nu le-au mai putut gestiona. Nu erau pregătiţi pentru asta, deoarece formatarea lor culturală, pentru o mare parte din viaţa lor activă, a fost foarte diferită. Aceşti oameni erau un fel de middle-class în comunism. Erau un fel de middle-class, puteau să-şi întreţină familiile, este adevărat, erau muncitori specializaţi. Au căzut într-o altă zonă marginală, nu a spaţiului, ci a umanităţii şi a profesiilor. Şi asta este o zonă marginală. Are marginalitatea ei şi este cu o mare consistenţă demografică întotdeauna în istorie. O poţi găsi şi în centrul oraşului, nu neapărat la margine. Trebuie cel mai bine cunoscută pentru că ea cere grabnic vindecare. Oraşul îl mai vindeci, prin urbanism, prin sistematizare, dar ce faci totuşi cu celelalte? Da, pentru că umanul se îmbină cu tot ceea ce reprezintă structura unui oraş. Dacă nu ai o componentă umană sincronă cu dezvoltarea oraşului, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, atunci se creează discrepanţe care pot dăuna… Un muncitor calificat, un strungar să zicem, care lucra la Atelierele CFR în anii ’30, la final, care este punctul maxim economic al României moderne, îşi putea permite 10 costume de haine din salariu şi multe zeci de kilograme de carne. Lucrul acesta nu se mai întâmplă din 1988-1989, când este punctul maxim pentru muncitorul calificat, cu toate gradele, de atunci. Locuinţa: în antreprenoriat s-au construit cvartale de locuinţe ieftine, printre care cartiere rezidenţiale numite Domenii, Parcul Bonaparte mai puţin. Dar în zona de vest, spre Gara de Nord, cum e cazul Griviţei, cvartale de locuinţe ieftine – deci şi în zona Domenii – Uzinele de Gaz, de pildă, care ţineau de municipalitate. În concepţia epocii, locuinţa ieftină nu era blocul, ci era casa, eventual în oglindă, era un tip de locuinţă în parametrii de suprafaţă locuită cât erau necesari pentru o familie compusă din trei-patru persoane. Se făceau mulţi copii atunci din simplul motiv că era ridicată mortalitatea infantilă, şi atunci se mai cernea şi mai rămâneai cu un copil, doi până atingeau vârsta maturităţii. Asta este altă poveste. Până şi un institutor sau un învăţător care la 1900 lua 60 de lei salariu, avea soţia casnică. Aşa era cutuma. Dar putea să îşi antameze la un antreprenor un proiect de casă şi nu păţea să rămână fără casă, precum se întâmplă astăzi, deoarece el vizita lotul respectiv, vedea proiectul, cu certificat de urbanism şi autorizaţie, şi achiziţiona în funcţie de posibilităţile financiare ale creditului, pentru că erau bănci micuţe. Creditele urbane erau numai pentru aşa ceva. Achiziţiona proiectul, ştia cât îl costă pe 10, 15, 20 de ani. Sunt căsuţele acelea tip vagon, locuinţe ieftine, dar cu servicii la stradă: canalizarea, apa şi electricitatea. Încălzirea era pe cărbune sau păcură, deci era o chestie autonomă. Muncitorul putea să menţină un echilibru în familie, cu copii trimişi la şcoală, plătind şi acest proiect. Asta se întâmpla şi în interbelic. Periferia pauperă cu adevărat era a celor necalificaţi, pe de o parte, a celor care oscilau între urban şi rural ca profesii, zilieri foarte mulţi. Această periferie era alimentată continuu de oameni veniţi din provincie, cu precădere din mediul rural sau din orăşele mici, care şomau acolo. Era o realitate a lumii interbelice, e adevărat că şi astăzi e cam la fel. Mulţi vin spre oraşele mari şi locuiesc acolo unde îşi permit să plătească o mică chirie pentru o cămăruţă. Pe de altă parte, este adevărat, criza economică din 1929 pe mulţi dintre muncitorii calificaţi i-a aruncat spre margine. Criza a început să se propage chiar din 1930. După 1935, balanţa a început să se echilibreze prin crearea de locuri de muncă determinate de explozia economică datorată unor investiţii, inclusiv americane, care au apărut nu numai în industria petrolieră, dar mai ales în antreprenoriatul de construcţii. Erau foarte bine articulate în societate şcolile de arte şi meserii. Inclusiv primăria avea ateliere comunale de toate tipurile, de la curelar pentru birjele comunale până la mecanici auto, tâmplari, ca să nu mai vorbesc de drumari, pietrari ş.a.m.d. Avea propriul ei sistem, inclusiv cu medic veterinar sau medic higienist pentru serviciul de prostituţie. Avea şi un puternic serviciu de igienă socială, care era pe ecarisaj, pentru că aveam şi cai. Le găsim în toate anuarele oraşului Bucureşti aceste meserii. Acolo vedem şi numele inginerilor şi ale medicilor. Existau regulamente foarte elaborate cu privire la practicarea prostituţiei… Regulamentele de supraveghere a prostituţiei apar înainte de Cuza. Au devenit adevărate manuale în perioada interbelică. Era considerată o necesitate publică. Erau boli tratabile cu tratamente îndelungate pentru vindecare, plus că mai intervenea şi oprobriul social. Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, căreia i se subordona şi primarul, pentru că aşa era legea, ţinea de Ministerul de Interne. Deci ministrul de interne valida alegerea primarului, care nu era ales prin vot public şi universal, ci dintre membrii consiliului comunal, care ei erau aleşi prin vot public şi universal, prin vot uninominal. Erau şi rigori concrete, nu flexibile, privind supravegherea prostituţiei, a vagabondajului şi a cerşetoriei. Mai era ceva: serviciul pentru servitori, care şi ei aveau o condică, un buletin cu mai multe file. Era, cumva, cartea lor de muncă, pentru că îşi schimbau locurile de muncă mai des, iar aceia care-i plăteau trebuiau să semneze pe fiecare an – de obicei se semna pe un an contractul acesta – şi salariul, şi adresa, iar totul se înregistra la biroul servitorilor de la primărie. În felul acesta exista şi un control fiscal, nu se putea astfel. Ce s-a stricat în ziua de azi comparativ cu acea perioadă? Este un sentiment pe care îl oferă pretutindeni un oraş mare, de fapt, o metropolă. Mecanismele ajung în sincron singure de cele mai multe ori, cum este şi în organismul uman. Omul, ca şi administraţia, încearcă o organizare pe cicluri de viaţă, însă ceea ce pune în dificultate acest mecanism, atât corpul nostru, cât şi oraşul, este adaptarea la schimbări. Pe de o parte sunt schimbări care se văd mai puţin, pentru că sunt mai lente. Sunt acelea care apar când se schimbă generaţiile, o dată la 10-14 ani. Trebuie să ai grijă şi cu asta, de aceea există un sistem de învăţământ, igienă socială etc. Dar acestea se petrec în interior, deci cam ştii când le vine vremea. Mai sunt schimbări care sunt factori de presiune din exterior şi sunt determinate de cadre sociale şi economice care anvelopează România şi obligă, în cadrul social şi economic, să păstreze un ritm al schimbărilor şi al adaptărilor în sincron cu alte pieţe mai mari: alte profesii, altă circulaţie a ideilor şi a informaţiilor şi mai ales puterea de sintetizare şi rapiditatea unei decizii, care să fie fermă, să nu fluctuezi, azi da, mâine ba, şi să aibă consistenţă, să aibă conţinut. Nu vorbe în vânt sau să vorbeşti mult fără să spui nimic. Trebuie să se schimbe până şi discursul politic. Există contraste foarte mari între anumite zone ale oraşului… Gândiţi-vă că aceste contraste există şi în natură. Există un lanţ trofic la nivelul ierbii, care nu ştie ce se întâmplă deasupra. Aşa este şi pe scara orizontală a istoriei, a civilizaţiilor, a culturii, care află una de alta uneori la sute sau mii de ani distanţă, deşi ele trăiesc în acelaşi timp. Tot aşa se întâmplă şi în viaţa unui oraş, întotdeauna vor fi paliere diferite. Oamenii au particularităţi. Suntem într-atât de diferiţi încât fiecare individ este unic, iar alegerile lui îl deosebesc de ceilalţi în timpul vieţii. Avem o mulţime de avocaţi sau o mulţime de medici, dar dacă îi iei pe fiecare în parte vei vedea că, cel puţin redus la puterea lor de sintetizare şi de rezolvare punctuală a unei probleme specifice, apar mari deosebiri. Este şi proverbul: „Câte bordeie, atâtea obiceie”. Drept urmare, această varietate nu ar trebuie să sperie, pentru că ea este factor de progres. Împinge înainte, şi nu în recul, mersul lucrurilor. Este necesar să fie aşa. Ce e bun şi ce e rău în Bucureştiul de azi? Este bine că avem aceste contraste. Şi ele sunt într-o continuă mişcare. Ceea ce este rău este că ne pun în mai mare dificultate faţă de dificultatea în care se aflau cei de vârsta noastră cu 100 de ani în urmă. Erau mai pregătiţi pentru adaptare. Comunismul a şi schimbat psihologia omului, care avea nişte puncte de reper ce nu se schimbau. Asta s-a întâmplat până în 1960, dar până atunci nu era vorba de aşa ceva, nici vorbă. Ciclic se petrec astfel de schimbări sau întoarceri în timp, de punere în dificultate. Vom reveni la acel stadiu foarte posibil începând cu următoarea generaţie. La 15 ani după război, lucrurile se îndreptaseră destul de mult în România. După 1989, nu s-a mai întâmplat la fel. Totul s-a petrecut pe fondul demantelării sistemului economic, care a fost abrupt şi care nu trebuia să fie aşa. România nu a mai fost într-o astfel de situaţie decât sub ocupaţia germană în Primul Război Mondial sau sovietică în anii `50. Demantelarea economiei din anii `90 nu este urmată de o creştere, şi aici este o problemă care ţine de administraţie. Este Bucureştiul un oraş atractiv din punct de vedere turistic? Am făcut cu câţiva ani în urmă câteva trasee tematice: Bucureştiul liber-profesioniştilor, al negustorilor, Bucureştiul cosmopolit etc. Porneau din centru şi mergeau în direcţii diferite. Dacă ar fi să mă opresc la oraşul liber-profesioniştilor, avem ceva care particularizează Bucureştiul. Ce au pierdut alte mari oraşe europene sunt spaţiile mari urbane, rămase intacte la noi în ciuda sistematizării din anii `80, cum ar fi de exemplu cartierele finalului de secol XIX, Sf. Ştefan, Negustori, încolo spre Şos. Ştefan cel Mare sau Mihai Bravu. Sau oraşul interbelic care în foarte puţine situaţii a rămas în Occident. De pildă, Viena este mai mult un oraş al perioadei de până la Primul Război Mondial. Noi avem o arhitectură interbelică de apreciat şi de uimit turistul străin, care a rămas foarte surprins de zona Domenii, de cartierul Cotroceni, ca să nu mai vorbesc de parcelarea Bonaparte, care este în nordul oraşului. Turistul străin nu ajunge probabil niciodată în zone marginale, unde poate avea multe de văzut… Nu, şi nici nu este ajutat să ajungă acolo. Lucrul acesta nu se întâmplă deoarece trebuie un pic de organizare, iar la Muzeul Municipiului Bucureşti mă gândesc să construiesc nişte trasee tematice, desfăşurate şi descrise astfel încât să fie şi în ajutorul localnicului, precum şi al celui care vine şi stă pentru puţină vreme aici. Am făcut un prim contact cu Hotelul Continental şi ei au acceptat pentru parteneriat să primească elementele noastre publicitare pe evenimente sau despre oraş şi să le ofere direct în cameră clientului. Sunt făcute în engleză pentru că în general sunt oameni de afaceri care se cazează într-un astfel de hotel. Aş vrea să extind lucrul acesta, deci este un punct de plecare. Ei stau două-trei zile şi vor să vadă punctual o expoziţie sau să se plimbe puţin, şi atunci le oferim oportunitatea asta. Nu ştiu, de pildă, cât văd din Bucureşti cei care fac turul Bucureştiului în „Bucharest City Tour”. Acolo doar te plimbi, pentru că nu există niciun ghid. Stai şi fotografiezi şi vezi oraşul de la altă dimensiune. Noi ne-am gândit la aceste lucruri, iar la MMB avem două programe: unul este destinat studenţilor şi avem în jur de 70 de voluntari care s-au derulat aici din aprilie. Sunt de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, de Istorie a Artei şi mai este Facultatea de Folclor şi Antropologie. Ce au făcut ei şi continuă să facă? O parte din ei fac ghidaj de specialitate. Apoi, pentru elevi avem din această toamnă un proiect în desfăşurare, prin Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, grupuri de elevi din câteva şcoli primare care vor avea acces în muzeele noastre, deci nu numai la Palatul Şuţu, ci şi la case memoriale, şi vor intra în povestea lor specifică pentru ca ei, în martie anul viitor – pentru că este pe şase luni acest proiect – la rândul lor să aducă invitaţi, prieteni din alte şcoli sau din cartier, iar ei să facă acest ghidaj şi să-i introducă în spaţiul muzeal. Ce vreţi să mai faceţi la MMB? Prima mea problemă – şi asta am spus-o şi la concurs – este că muzeul nu mai aparţinea comunităţii. Cum a fost dovedit acest lucru? Era confundat cu Muzeul Naţional de Istorie a României. Multe întâlniri au fost ratate din acest motiv. Şi atunci, ceea ce mă bucură, la şase luni distanţă, este că oamenii au început să-l descopere, noi folosindu-ne de gard şi de excursul expoziţional care se poate vedea şi astăzi, cu o serie întreagă de fragmente de viaţă, nu foarte îndepărtate în timp, dar care a determinat nu numai opriri ale pietonilor, ci şi transformarea unui culoar de trecere într-un spaţiu colocvial. Oamenii îşi fac şi fotografii cu pozele astea. Aşa au descoperit şi muzeul. Este o viteză uluitoare în această perioadă de şase luni. E adevărat, cu un parteneriat public privat, cu ONG-uri. Apoi cele din interior, expoziţiile tematice, legate de oraş, pentru că este un muzeu al oraşului, dar care trebuie să aducă o poveste, o naraţiune care să-l lege pe vizitator, nu să-l plictisească, să-l oblige să stea cât mai mult şi să fie şi bilingve. Pentru turistul străin, reamintesc, în muzeele occidentale, cel mai important era să fie în engleză. Dacă era în germană… Cu „Novecento” am deschis proiectul, pe care o să-l continui, de expoziţii bilingve, accesibile şi turistului străin. Pe de altă parte, avem în această toamnă o stagiune teatrală, dar aplicată pe spaţiul nostru un pic informal şi diferit. De aceea este spectacolul unui singur actor. Avem şi microconcerte de muzică clasică, la două săptămâni, în fiecare miercuri. Dar nu numai la Palatul Şuţu! Vrem să exportăm mici întâmplări culturale şi în câteva case memoriale, pentru ca ele să fie recuperate de public. Foarte avansat în această direcţie este Muzeul Aman, care se află poziţionat în centru, aproape de Muzeul Naţional de Artă sau de Ateneul Român, doi mari competitori. Ce nu au ei însă avem noi la Aman, adică să pui în valoare nu numai un ambient, dar şi un actor de pe piaţă, care să se prezinte singur cu muzica lui şi să interacţioneze cu un public de maximum 30-40 de persoane, ceea ce e cu totul altceva. Acelaşi lucru mă gândesc pentru Muzeul Storck, care este un pic mai spre nord, spre SNSPA, pe strada Vasile Alecsandri, sau Muzeul „Constantin Nottara”, şi el un pic excentric aşezat pentru un turist, bulevardul Dacia spre Piaţa Cervantes. Mai este şi Muzeul „Victor Babeş”, care este foarte prezent în viaţa studenţilor de la medicină, în special pentru cursul de istorie a medicinei. Palatul Voievodal şi Curtea Veche sunt foarte cunoscute, iar în ultimele şase luni acolo am experimentat mici concerte de jazz sau piese de teatru. Ce vă lipseşte şi v-aţi dori foarte mult pentru Muzeul Municipiului Bucureşti? Îmi doresc foarte mult un spaţiu expoziţional mai bine articulat. Palatul Şuţu a fost o reşedinţă privată, a fost şi instituţie publică, deci un palat instituţional. El poate fi un reper foarte bine articulat în spaţiul cultural şi expoziţional pentru anul 1900, care este cumpăna dintre secolul XIX şi prelungirea lui de până în 1914. Să avem un astfel de ambient, cu reconstituiri interioare, dar şi umane, cu îmbrăcăminte şi fizionomii, este un as din mânecă pentru orice capitală europeană. Nimeni nu are aşa ceva. Pentru aşa ceva îţi trebuie un „palazzo” mic, dar nu Schonnbrun sau Luvru. Asta se poate face la Palatul Şuţu. Pentru un muzeu al municipiului Bucureşti, este necesară o clădire mai bine articulată într-o naraţiune care se întinde pe 500 de ani de spaţiu documentar, dar cu mult mai mare dacă ne referim la artefactul arheologic. Sunteţi şi scriitor, iar ca autor aţi scos mai multe cărţi. Ce ne pregătiţi? Mai aveţi timp şi pentru scris? Îmi este foarte greu, scriu printre rânduri, dacă pot spune aşa, dar trebuie să o fac. Sunt cititorii mei, care rămân şi dincolo de funcţia pe care o am acum, iar acest lucru este foarte important. Am publicat de curând, alături de o colegă, Ana Iacob, o carte despre Bucureşti, care se numeşte „Bucureşti: un portret Novecento”, un secol din 555 de aniversări. Este forma extinsă a expoziţiei care poate fi văzută. Cartea poate fi găsită şi în librării, dar mai ales la sediul nostru. Aceasta este, aşadar, cea mai recentă apariţie. Acum lucrăm, mai mulţi colegi, şi din exterior, şi din interior, la un volum academic bine articulat şi imagistic, despre Constantin Brâncoveanu, într-o manieră ieşită din uzul cutumiar sau fascinaţia unui personaj care trebuie să apară într-o anumită lumină. Vrem să vedem cum arăta el în viaţa de zi cu zi. A avut împliniri, eşecuri, aşteptări şi zdruncinări. Îl vrem pe Brâncoveanu aşa cum a fost el. Vor fi studii despre cum se îmbrăcau oamenii atunci, cine îi îngrijea, care era circulaţia monetară, care era paritatea şi ce monedă foloseau şi care erau cele mai valoroase şi greu de găsit. Sau ce leagă generaţia lui Brâncoveanu – pentru că generaţia lui a mai continuat să trăiască, ce avem în Bucureşti de atunci. Aici am avut aportul domnului Emanuel Bădescu, de la Academia Română, cabinetul de stampe al doctorului Octavian Budea, precum şi al colegilor mei. Pe zona de numismatică – Dan Pârvulescu, pe zona de vestimentaţie – Camelia Ene. Va fi un volum foarte interesant. Dar surpriza anului va fi în decembrie. Vom expune pentru prima dată, în amintirea lui Nicolae Minovici – avem „Vila cu clopoţei” lăsată primăriei de către Nicolae Minovici; vor fi, aşadar, pentru prima dată expuse tatuajele colecţionate de Mina şi de Nicolae Minovici, restaurate ingenios de o colegă de-a mea în premieră în România. Va fi expusă şi metoda. Nu a fost singură, a fost o echipă, e adevărat, incluzând aici şi Institutul Politehnic. Dar vom afla mai multe atunci. Aceste tatuaje din secolul XIX şi din interbelic vor fi expuse la Palatul Şuţu după 15 decembrie. „Ceea ce mă bucură este că oamenii au început să redescopere Muzeul Municipiului Bucureşti.”, ADRIAN MAJURU
Acasă Antropologie Psihanaliza cotidianului Putem uimi turiştii străini cu arhitectura noastră interbelică Acest articol este...
