Lingvistul Rodica Zafiu afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că pasiunea sa pentru București e mai ales o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut.
„O căutare a propriei copilării, dar, prin asociere, și a vieții celor apropiați: tinerețea părinților, plimbările și petrecerile bunicilor, poveștile vecinilor. Dorința de a retrăi și ce n-am trăit de fapt. Poate e și un deficit de imaginație: mi-e mai ușor să-mi închipui vieți alternative în casele cu geamuri la stradă și grădini minuscule de pe străzile vechi din București decât în igluuri sau în colibe pe insule tropicale”, spune profesoara, în interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.
AGERPRES: Sunteți născută în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?
Rodica Zafiu: Multă vreme nu a însemnat mare lucru. Cu timpul, a devenit o pasiune, poate chiar o obsesie. Probabil că asta are de-a face cu vremea și cu vârsta. Cred că pasiunea mea pentru București e mai ales o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut. A propriei copilării, dar, prin asociere, și a vieții celor apropiați: tinerețea părinților, plimbările și petrecerile bunicilor, poveștile vecinilor. Dorința de a retrăi și ce n-am trăit de fapt. Poate e și un deficit de imaginație: mi-e mai ușor să-mi închipui vieți alternative în casele cu geamuri la stradă și grădini minuscule de pe străzile vechi din București decât în igluuri sau în colibe pe insule tropicale. Oricum, în București am trăit deja de mai multe ori prin literatură (de la Filimon și Caragiale la Mircea Cărtărescu și Ioana Pârvulescu). Când am citit, în jurnalul lui Jeni Acterian, despre ritualul lecturilor și al întâlnirilor cu colegii la Fundație — care devenise ulterior Biblioteca Centrală Universitară și a rămas așa până azi—, mi s-a părut de necrezut că timpul schimbase atât de puține lucruri în ritmul vieții de student bucureștean.
În copilărie și în adolescență nu prea vedeam casele; nu ridicam ochii și habar n-aveam dacă au etaj și acoperiș. Pe atunci mi se părea că doar grădinile și mai ales natura pură și în perfectă sălbăticie merită atenție, iar casele și străzile sunt doar un rău necesar. Cred că interesul pentru București a început, în cazul meu, cu cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, citită prin 1986, și care mi-a trezit curiozitatea prin istorioarele consacrate fiecărui segment de stradă, de multe ori fiecărei case. Atunci am luat la picior Calea Victoriei, încercând să văd ce mai rămăsese din locurile despre care citisem. În acea perioadă, a descoperi, dincolo de culoarul cenușiu pe care se plasau băieții cu ochii albaștri când trecea coloana oficială spre C.C. (clădirea din fața Palatului, cu trotuarul din față interzis pietonilor), o Cale a Victoriei fantomatică și doldora de istorie însemna și să resimți, cu nostalgie crâncenă, de supraviețuitor, normalitatea trecutului.
Acum mă plimb cu ochii la case, uneori de-a dreptul indiscret, fac fotografii în mașină, când aștept la semafor sau când circulația e blocată din cauza aglomerației. Culeg din internet fotografii cu Bucureștiul vechi — am deja fișiere cu mii de imagini, adunate de pe site-uri pe care intru periodic. Din păcate, au fost fotografiate mereu cam aceleași lucruri: nu reușesc să regăsesc o clădire cu etaj, gălbuie, interbelică, pe lângă care trecea troleibuzul 81 în Piața Victoriei. Și nu am nicio șansă să dau peste fotografii — care să-mi sprijine memoria leneșă — cu strada mea de pe vremea când avea case și grădini, nu blocuri.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?
Rodica Zafiu: În copilărie nu prea știam orașul. Nu ieșeam foarte des în centru, din cartierul Băneasa — fostă comună suburbană, pe vremea bunicii—, unde erau casa și grădina părintească și — la capătul străzii — școala. În imediata vecinătate începea parcul Herăstrău, de care se leagă cele mai multe amintiri: Roata Mare, care tocmai a dispărut; oglinzile deformante de pe pereții unei clădiri circulare care adăpostea „covorul fermecat”; labirintul făcut din tufișuri tăiate la înălțimea unui copil, cam dezamăgitor, pentru că nu puteai să te pierzi cu adevărat în el; dugheana de tir, zona cu tobogane și urși de piatră (încă există, chiar dacă jocurile sunt mai colorate și cu muchiile îmblânzite), derdelușul minuscul, vaporașul, bărcile. Pe strada mea era cimitirul — e și acum, ba se pare că ar fi chiar „cel mai mic din București”, cum zice o pagină din internet—, în care mergeam foarte des cu bunica, în cea mai fragedă copilărie, pentru că trebuiau udate și îngrijite florile de pe mormintele familiei. Era plin de iarbă, de flori, de tufe de liliac, de brăduți — acum e, ca toate celelalte, înghesuit, plin de plăci urâte de marmură, fără alei; de-atunci vizitez cimitire în orice oraș zăbovesc mai mult și cel mai adesea atmosfera lor mi se pare familiară, liniștitoare și reconfortantă.
În rest, am imagini destul de vagi: Miorița și Vila Minovici, Expoziția — căreia parcă i s-a prăbușit cupola, după inaugurare—, cinematografe de vară — îi invidiam crâncen pe cei care, de la balcoanele caselor din jur, puteau vedea filme gratis în orice seară—, câteva magazine din centru, câteva librării, Piața Romană.
Când, în timpul liceului, prin anii ’70, am început să umblu mai mult prin oraș, nu aveam niciun chef să-l descopăr. Era o perioadă în care spațiul public era unul oficial, „al lor”, o coajă indiferentă și ostilă, prin care trebuia să treci cât mai repede pentru a ajunge în case, în interioarele unde erau prieteni, uneori în cinematografe sau în teatre. Am simțit ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 și în lunile care au urmat și ca pe o luare în posesie a orașului.
Mi-e așadar greu să spun cum era cu adevărat Bucureștiul în vremea copilăriei mele (anii ’60); văzut acum, în poze și în filme ale epocii, mi se pare curățel, dar cam pustiu; rece, oficial și străin. Acum e mult mai viu, colorat, chiar dacă nu totdeauna cu bun gust, s-a umplut de contraste noi, dar care sunt oarecum în spiritul locului.
AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?
Rodica Zafiu: Amestecul, casele de dimensiuni și stiluri diferite, ba chiar orientate diferit (după întortocherea vechilor ulițe), castanii, teii, tufele de liliac, iedera care acoperă casele, grădinile năpădite de iarbă și flori. Albumul ‘Farmecul discret al Bucureștilor’, apărut acum câțiva ani, cu fotografiile lui Dan Dinescu, e o colecție minunată de asemenea locuri, cu zidurile, ferestrele, arcadele, verandele, marchizele lor, cu grilaje și stucaturi într-o lumină blândă de după-amiază de toamnă.
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Rodica Zafiu: Nu mi s-a întâmplat, pur și simplu. Iar acum cred că nici nu ar fi putut să mi se întâmple. În vremea comunismului, a locui în București mi se părea — și chiar era, din multe puncte de vedere — un avantaj. Orașele din Ardeal și Banat pe care le-am văzut înainte de 1989 mi se păreau foarte diferite și foarte frumoase și mă simțeam în ele aproape ca într-o veritabilă călătorie în Occident, dar nu mă bătea niciun gând de mutare, Doamne ferește! Am petrecut apoi câțiva ani în Italia, ca lector de limba română, și atunci mi-am dat seama ce reflexe de București mi se formaseră: îmi lipseau teribil agitația și nervozitatea de acasă, unde mă întorceam doar în vacanțe, după ce văzusem orașe doldora de istorie, artă, monumente. Ajunsesem să mă simt în București ca un turist, încăpățânându-mă să văd orașul cu un ochi dinafară: mergeam de zor la expoziții, mă bucuram de noutățile de la Muzeul Țăranului Român, vizitam. Cred că experiența asta mi-a prins foarte bine. Oricum, n-am înțeles niciodată cum poți să vrei, brusc, să locuiești în altă parte.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?
Rodica Zafiu: Mi-au plăcut enorm multe orașe: Roma, Parisul, Berlinul, Veneția, Napoli, Bruxelles, Praga, Zurich, Atena. Dacă e să stabilesc o oarecare regulă (post factum) într-o înșiruire atât de neomogenă, e vorba de orașe care îndeplinesc cel puțin una dintre următoarele condiții: să fie vii, variate, cu mulți locuitori, străbătute de o apă mare, eventual așezate pe malul mării și bătute de un vânt de libertate. Din păcate, încă n-am ajuns la Istanbul, dar sunt sigură că o să-mi placă.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Rodica Zafiu: Aș vrea, în primul rând, să existe și mai ales să fie respectate legi edilitare foarte riguroase, care să interzică demolările în anumite zone și să impună refacerea și întreținerea clădirilor vechi. Mă bucur mult de reînvierea zonei Lipscanilor — sufeream pentru fiecare dintre clădirile abandonate și prăbușite de acolo—, dar nu înțeleg de ce nu s-a putut face ceva similar în zona Buzești? Calea Griviței? Gara de Nord, tot vechi vad comercial, cu case foarte frumoase. Aș vrea să pălească mai repede culorile strepezitoare de pe blocurile reabilitate, cu aspect de provizorat, decor de teatru și jocuri de construcție pentru preșcolari. Aș vrea ca bucureștenilor să le placă albul și griul, care se potrivesc cel mai bine cu multe dintre clădirile vechi. Ar fi mare nevoie să se facă educație artistică și în special arhitecturală în școli, din care să rezulte că stilul Bauhaus nu trebuie neapărat vopsit în roz, că vechi nu înseamnă urât și părăginit. Am câteva fantezii: mi-ar plăcea să fie acoperită Casa Poporului de iederă (ca atâtea vile bucureștene) și (mai modest, chiar realizabil) să se replanteze iarbă și flori în jurul statuii lui Mihai Viteazul, abandonată pe un planșeu deprimant de beton.
Aș mai vrea ca bucureștenilor să le intre în reflex formule ca „vă rog”, „mulțumesc”, „cu plăcere”, ținutul ușii pentru cel din spate, scuzele după o îmbrânceală involuntară, zâmbetul către toată lumea. Oricum, deja s-a schimbat câte ceva, s-a mai redus din posomoreala noastră țâfnoasă.
În fine, aș vrea ca Bucureștiul să aibă mai multe muzee și foarte multe expoziții de artă plastică de prima mână, nu doar rare și firave. Să fie și ele de nivelul Festivalului Enescu — slavă Domnului, măcar aici stăm bine — și să li se facă suficientă publicitate inteligentă, astfel ca vizitarea lor să fie la modă printre tineri. Uneori, apropierea de artă se face prin modă, snobism, imitație, dar devine obișnuință și nevoie interioară.
AGERPRES: Care este locul dvs. preferat din București?
Rodica Zafiu: Nu e un singur loc, mai curând e vorba de zone, în primul rând cele previzibile, „centrele”: Stavropoleos, Lipscanii, Sfântul Gheorghe Nou, Dealul Mitropoliei, cele două bulevarde și intersecția lor la Universitate. Apoi Parcul Ioanid, Schitu Darvari, strada Artur Verona cu Librăria Cărturești, Gara de Nord.
AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Rodica Zafiu: Pentru varietate, libertate, diversitate, pentru capacitatea de o oferi surprize. Pentru că, deși e uneori ponosit și urâțel, bodogănit de localnici și de cei în trecere pentru mitocănie — întotdeauna a altora—, agitație și îmbrânceală, e foarte viu, tânăr, inventiv. Și pentru oamenii de aici: pe lângă bădărani și certăreți, sunt și atâția inși amabili, inteligenți, sclipitori, nonconformiști.
AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?
Rodica Zafiu: N-am ce face, în Bucureștii de altădată nu știu sigur cine aș fi fost. Așa că, realist, aleg Bucureștii de azi, în care sper să se facă însă simțită tot mai mult prezența orașului de altădată. Am totuși oarece reverii și dorințe de călătorie în timp când privesc imaginile unor case păstrate, cu o precizie uimitoare, în unele dintre vechile fotografii ale orașului. E mai ales una din 1864, a lui Szathmari, în care apar, la doi pași de Universitate și de Palatul Suțu, prin locuri pe unde trec aproape zilnic, câteva case modeste, puse pieziș: una ca un han la margine de sat, dar cu firma Hotel Kiesch, alta cu pridvor de lemn.
AGERPRES: Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?
Rodica Zafiu: Nu e o amintire propriu-zisă, sunt frânturi de imagini. Cea mai dragă, pentru că foarte veche, dar imposibil de plasat în timp, e una cărtăresciană: a orașului văzut de sus, într-o lumină roșiatică incredibilă și cu o strălucire ireală, prin fereastra îngustă de pe scara magazinului București. În rest, imagini cu Herăstrăul toamna sau cu Palatul Suțu, Calea Victoriei sau Gara de Nord în serile târzii de iarnă, sub prima zăpadă care nu a apucat încă să se transforme în mormane murdare.
O altă imagine, mai curând neliniștitoare, e dintr-un capăt al cimitirului Bellu, de unde se vedea Valea Plângerii, o râpă enormă pierdută în niște cețuri ale depărtării sau ale memoriei. Eram cu bunica mea, care îmi explica denumirea locului printr-o legendă care, am aflat ulterior, circulă și despre alte locuri: că acolo ar fi fost un lac în care s-a înecat o nuntă întreagă, cu miri și nuntași. Destul ca să fixeze bine imaginea în minte, nu?
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Rodica Zafiu: Să reziste. Să aibă tot mai mulți cetățeni cultivați, legi edilitare draconice, arhitecți nostalgici și rafinați. Să nu se cutremure prea tare.
sursa-http://www.agerpres.ro/
