Pictorul Zamfir Dumitrescu, fost președinte al Uniunii Artiștilor Plastici (UAP), afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că, dacă s-ar putea, ar alege să trăiască în Bucureștiul de altădată, datorită atmosferei ușor romantice.
Artistul își dorește mai multă verdeață și mai puțin praf și declară că nu îi plac „fobia bucureștenilor și, în general, a românilor de a dărâma statui”, precum cele ale lui Lenin sau Petru Groza, ori coloritul „pastelat, verde primăvăratic, cu care se plachează blocurile socialiste”.
AGERPRES: Maestre Zamfir Dumitrescu, sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?
Zamfir Dumitrescu: Bucureștiul e, așa cum ați spus, locul în care m-am născut, în care am crescut, am fost educat, m-am format la facultate și în care am rămas, în pofida numeroaselor mele deplasări în străinătate, am rămas să lucrez.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?
Zamfir Dumitrescu: Bineînțeles că e o formă de progres în clipa de față. Fiecare an aduce schimbări în bine sau în mai puțin bine. Eu am locuit, în primii ani de viață, în preajma statuii Rosetti, pe strada Caimatei, unde a existat, pe vremuri, și Mănăstirea Caimata. Eu n-am apucat-o. Avea un altar într-un zid al străzii, cu o candelă, legat și de faptul că Mihai Eminescu a petrecut acolo mai mult timp. Primii ani de copilărie i-am petrecut între această stradă, Caimatei, și școală, Liceul ”Spiru Haret”, iar de jucat, mă jucam pe stradă cu copiii de vârsta mea.
AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?
Zamfir Dumitrescu: Cred că mi-ar plăcea mai multă verdeață și mai puțin praf. Pot să vă spun ce nu-mi place. Nu-mi place fobia bucureștenilor și, în general, a românilor de a dărâma statui. Bucureștiul e, se spunea că e un oraș fără statui. Au mai apărut în ultimul timp, dar, după Revoluție, au fost dărâmate o serie întreagă de statui care reprezentau politicieni din perioada anterioară — Lenin, Petru Groza ș.a.m.d. — care, după părerea mea, erau, în primul rând, opere de artă și opere de artă ar fi rămas și peste 100 sau 200 sau 300 de ani. Nu cred că un anumit regim politic are dreptul să șteargă cu buretele o istorie pe care, de bine de rău, ne-a fost impusă, ne-am asumat-o, acum o contrazicem, o renegăm, dar cred că soluția ar fi fost să nu se dărâme aceste monumente care au sau au avut o tentă politică, ci să se contracareze cu alte monumente, puse față în față, care să le contrazică tematic și artistic pe cele anterioare.
AGERPRES: Așa cum și fostul regim a dărâmat alte statui.
Zamfir Dumitrescu: Exact, așa cum fostul regim a dărâmat. Statuia lui Lenin, se pare, a fost făcută din bronzul topit al sculpturii regelui Carol I. (Zâmbește — n.r.) Hm. Îmi amintesc, prin anii ’50, am văzut, însoțit de părinții mei, în gara Herculane, un cap ciudat de tânăr, cu mustăți, transformat într-un bust al lui Stalin. Era un cap al regelui Mihai pe care localnicii, autoritățile politice au hotărât să-l transforme în Stalin. Și, probabil că lucrurile se multiplicau în mai multe etape. Dar … și azi se mai practică … Acel Caragiale care a fost în fața Teatrului Național, după gestul pe care-l are, cu degetul în butoniera hainei, era, cu siguranță, un Lenin. S-a tăiat capul și s-a făcut capul lui Caragiale. Nu e în regulă. Pe oricine ai reprezenta e o formă de artă, mai bună, mai puțin bună, dar care, în timp, se conservă și nici nu-și mai are identitatea politică dorită în momentul respectiv.
Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Apropo. Circulă o legendă, potrivit căreia celebra statuie a lui Mihai Viteazul de la Universitate ar avea trupul Ioanei d’Arc . E adevărat?
Zamfir Dumitrescu: Nu cred. S-au făcut cercetări. Sânii nu sunt ai unei femei. E un autor francez, dacă nu mă înșel. (n.r. — Albert-Ernest Carrier-Belleuse /1824-1887) Da, oricum, acum e Mihai Viteazul.
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Zamfir Dumitrescu: Eu am două case de vacanță: una pe malul Dunării, chiar pe malul Dunării, la cinci metri de fluviu, și alta, în drum spre această casă, în comuna Radu Vodă, unde mi-am construit, în ambele locații, câte un atelier. Mă duc deseori acolo, în special vara. Scap de zgomotul orașului, de telefoanele mai mult sau mai puțin dorite, am liniștea pe care mi-o doresc. Și, dacă m-aș muta definitiv, probabil că aș alege una dintre aceste două reședințe.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas în suflet și de ce?
Zamfir Dumitrescu: Eu am mers vreo 20-25 de ani în Norvegia. Am colindat toată coasta de vest a Norvegiei, de sus până jos, în special în zona Haugesund-Bergen. Acolo am mulți prieteni, am multe cunoștințe, am mulți clienți sau am avut mulți clienți, pentru că n-am mai fost acolo de aproape 20 de ani. Sunt îndrăgostit de aceste orașe, care sunt mici, sunt niște sătuțe, de fapt, dar au comoditățile și facilitățile unor orașe. Cred că acolo mi-ar plăcea să stau, ca spirit. Ca frumusețe de oraș, eu consider însă Florența capitala civilizației și luxului cultural.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Zamfir Dumitrescu: Mi-ar plăcea să dispară acel colorit pastelat, vesel primăvăratic, cu care se plachează blocurile socialiste. Sunt zone întregi înspre ieșirea spre autostradă, sau, spre exemplu, cartierul 1 Mai, care au fost placate cu culori pastelate, vesele: roz bombon, verde, frez. E o veselie de carnaval, care nu prea își are rostul într-o capitală, cât de cât serioasă. (Râde — n.r.).
AGERPRES: Care este locul dvs. preferat din București?
Zamfir Dumitrescu: Ăsta. Unde stau. Atelierul.
Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Zamfir Dumitrescu: Nu cred c-ar avea motive să-l iubească în mod aparte. Povestea cu Bucureștiul — Micul Paris mie mi se pare desuetă. Cred că lacurile și parcurile din jurul Bucureștiului ar putea fi o explicație pentru această presupusă iubire.
AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?
Zamfir Dumitrescu: Din nostalgie aș alege Bucureștiul de altădată, pe care nu l-am cunoscut sau l-am cunoscut superficial ca… copil și cred că datorită atmosferei ușor romantice, ușor desuete, ușor „necivilizate”, între ghilimele. Astăzi sunt prea multe mașini, prea multe locuri de parcare, se circulă greu, oamenii sunt mai agitați din cauza spațiului, înghesuiala e mare. Cred c-aș prefera, dacă s-ar putea, să trăiesc într-un București de acum 40-50 de ani.
AGERPRES: Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?
Zamfir Dumitrescu: Dragă e puțin spus, pregnantă, dacă vreți. Îmi amintesc foarte viu iarna din ’53, care a acoperit cu 2-3-4 metri strada pe care stăteam. Am avut, firește, vacanță de la școală și ne făceam tuneluri prin acești nămeți. Mașinile nu circulau, nici nu erau așa de multe. Totul era blocat, era acoperit de zăpadă. Și, timp de câteva zile, a fost un imperiu al copilăriei și al jocului prin acești nămeți transformați în castele, în tunele, în fortărețe.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Zamfir Dumitrescu: În mod formal, ar trebui să spun să trăiască, să înflorească, să se mărească, să se civilizeze. Cred că aș alege ultima ipostază, cea a civilizației, a respectului străzii, sub aspectul curățeniei, a respectului față de oameni, a oamenilor față de ceilalți oameni.
sursa-http://www.agerpres.ro/
