Actorul Vlad Rădescu spune, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că iubește orașul și se simte atașat de aceste locuri. ”Aparțin Bucureștiului și Bucureștiul îmi aparține, îl consider ca fiind al meu”, afirmă Vlad Rădescu.
Acesta consideră Capitala un oraș viu, divers. ”Bucureștiul este un oraș altfel, (…) are un farmec al începutului de secol”, este de părere actorul.
AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest oraș?
Vlad Rădescu: Atâția ani înseamnă că pot să includ Bucureștiul în familia mea. Bucureștiul depinde de unde-l privești, de aproape sau de departe. De aproape îl poți vedea și prin prisma copilăriei și adolescenței, mai de departe îl vezi prin prisma înțelepciunii maturității. Este un oraș greu de înțeles, după părerea mea. Cred că de fapt este un oraș înfrânt, un oraș care n-a avut parte — în ciuda numelui lui care face parte din familia de cuvinte a ‘bucuriei’ — de multe victorii, este un oraș care a fost înfrânt cu niște ani în urmă când a fost distrus practic, hardcore-ul lui a fost grav afectat și nici până astăzi nu și-a revenit.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră?
Vlad Rădescu: Aș începe să spun că părinții mei, nu știu dacă și ai dumneavoastră, spuneau: „Vai, ce bine era în perioada lui Stalin!”, pentru că erau tineri. Deci, în perioada aceea mă descopeream, descopeream întreaga lume, descopeream și Bucureștiul. Port nostalgia tramvaiului 3, de exemplu, care mergea, pe vremea mea, pe actuala stradă Verona, lua curba la dreapta pe Bulevardul Magheru, în dreptul Cinematografului Patria, și avea niște vagoane de modă veche din lemn cu niște trepte fixe și cu uși glisante la clasa a II-a, și pe măsură ce creșteam abia așteptam să pot, la rând cu alți copii, să mă sui din mers și să fac o stație fără să plătesc bilet și să bat bulevardul până spre Romană.
Bucureștiul era un oraș mult mai liniștit, mult mai verde, cred. Eu nu m-am născut pe bulevardul Dacia, dar am trăit practic jumătate din viața mea pe bulevardul Dacia și țin minte că puteam, la vremea aceea, să jucăm fotbal pe bulevard, atât de rar treceau mașinile. Îmi aduc aminte de primul autobuz cu burduf, la începutul anilor ’60, cred, începutul anilor ’62-’64, și avea numărul, cum este acum al RATB, ITB 777. Era unul singur și traversa Bucureștiul de la Foișorul de Foc la Academia Militară, dacă nu mă înșel, mergând pe Știrbei Vodă — pe vremea aceea Știrbei Vodă nu avea un singur sens, era cu dublu sens—, pe lângă Piața Palatului, pe lângă Ateneu, pe lângă magazinul Eva, prin Piața Lahovari și lua curba pe Dacia sau prin Piața Romană, nici nu mai rețin. Acela era Bucureștiul pe vremea aceea.
Mai am o întâmplare, o amintire în care eram la grădiniță și umblam de ce sau cum în acel an, probabil că pe la 5-6 ani, chiar pe lângă Academia Militară, deși locuiam pe Dacia, tatăl meu mi-a povestit mulți ani după aceea că nu mergeam cu autobuzul, cum ar fi trebuit, a aflat de la un coleg de-al lui care s-a întâlnit cu mine întâmplător prin centrul orașului, eu luam înghețată de banii ăia și veneam pe jos de acolo, deci traversam orașul.
Este un oraș pe care-l iubesc, un oraș pe care nu am cum să nu-l iubesc, de care mă simt foarte atașat. Iubesc bulevardul Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, dar nu am cum să iubesc Secția 1 de Poliție care strică întregul — nu e vorba de poliție, e vorba de clădire—, care strică întreaga eleganță a acestui bulevard. Nu doresc să devin nostalgic cu Bucureștiul. E un oraș viu, este un oraș divers, este un oraș care însă nu atrage suficient, iar, atunci când atrage, pe mine mă deranjează că atrage prin actualul Palat al Parlamentului. Este o clădire hidoasă, chiar dacă e mare. E o clădire care ar fi trebuit convertită într-un anume fel, și arhitectural, măcar la nivelul la care, pe latura din spate este acum, de câțiva ani buni, Muzeul Național de Artă Contemporană. Sunt multe lucruri de făcut în București.
AGERPRES: Ne aflăm într-un loc deosebit din București, unica stradă în trepte. Ce vă place dumneavoastră cel mai mult la acest oraș?
Vlad Rădescu: Îmi plac colțurile astea mai degrabă necunoscute ale orașului și care au un farmec mai aparte. Strada aceasta pe care ne aflăm — Xenofon — singura stradă în trepte din București care, uite, a beneficiat și de intervenția unor artiști, bine-venită de altfel, e un exemplu de reușită. Sunt niște clădiri minunate, are alura, sus aici, de cartier mediteranean, iar jos de cartier transilvănean, iar eu iubesc foarte mult Transilvania. Am trăit ani de zile în Târgu Mureș și în Târgu Mureș există o stradă în trepte, cred că Rakoczi îi spune.
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București, ați și plecat la un moment dat la Târgu Mureș, dar v-ați gândit să părăsiți orașul de tot?
Vlad Rădescu: Nu. Să-l părăsesc de tot nu. Aș fi în stare să mă gândesc să părăsesc țara, probabil, de tot și chiar dacă, cu câțiva ani înainte de ’89, pe mulți ne bătea gândul acesta, n-aș putea spune că el a revenit. Aparțin Bucureștiului și Bucureștiul îmi aparține. Consider Bucureștiul ca fiind al meu. Mă deranjează foarte tare când îi văd pe conducătorii auto, pe șoferi, cum aruncă scrumul sau mucurile de țigări afară din mașină, în intersecție, și mă gândesc la ei acasă, în curte, ar face așa ceva? Pentru mine Bucureștiul este curtea mea și Bucureștiul nu are cum să nu câștige pariul lui cu viitorul dacă nu considerăm noi toți acest lucru — ca fiind al nostru.
AGERPRES: Meseria v-a purtat prin foarte multe locuri, prin foarte multe orașe, care este cel care v-a rămas la suflet?
Vlad Rădescu: Iubesc Târgu Mureș pentru că m-am lipit de el în tinerețea mea și nu pot să-l uit și fac drumuri dese la Târgu Mureș. Îmi place Londra foarte mult și mai îmi plac insulele. O insulă din Caraibe, unde am fost, Australia, pentru că și Australia este o insulă, aș vrea să merg în Islanda, dar nu am reușit. Sunt un vânător de insule, ca să spun așa, ipotetic.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București?
Vlad Rădescu: Cred că multe ar trebui să se schimbe. Cred că ar trebui să existe un concept, în primul rând, o strategie reală legată de București, ceea ce nu s-a simțit deloc în ultimii ani, vorbesc de ultimii 25 de ani, chiar dacă au existat niște încercări mai consistente la un moment dat și chiar dacă acum orașul este ceva mai curat decât înainte și cât de cât mai îngrijit, aș dori să dispară ghetourile, blocurile. Cred că ăsta este primul deziderat. Aș dori ca oamenii să fie mai colorat îmbrăcați, pentru că orașul fără oameni nu este oraș. Aș dori ca în București cultura să aibă un loc și un rol mult mai important. Visam pe vremuri ca în fiecare stație de autobuz, de tramvai, să fie un artist, plătit de municipalitate, fie un artist păpușar, fie un muzician, fie un coregraf, fie un dansator, un actor, un circar, și nu numai, un pictor, de ce nu un caricaturist, și care să activeze, să-i forțeze pe ceilalți să fie vii, să nu mai aibă privirea aceasta a bucureștenilor, în principal, ascunsă undeva, dusă în spate cu gânduri multe, gânduri nu neapărat pozitive, și toate aceste lucruri s-ar reflecta bine în oraș și, în final, în viața noastră, a tuturor.
AGERPRES: Ați povestit despre câteva locuri de București, care este locul care vă place dumneavoastră cel mai mult?
Vlad Rădescu: Acesta este un loc care-mi place (n.r. — strada Xenofon). Aș fi dorit să locuiesc pe strada aceasta. (…) Este un loc pe care l-am descoperit târziu, ca întreg arealul acesta cu Parcul Carol și cu gara Filaret, cu zona industrială care se află în proximitate și care și asta ar putea fi, la un moment dat, măcar parte din ea, oferită creatorilor de frumos. Mi-ar plăcea să fie mall-uri culturale în București, cât mai multe, reale și care să dea șansă de creație colegilor mei și artiștilor și din străinătate, pentru că este importantă și circulația valorilor culturale. Îmi place Grădina Ioanid — am locuit foarte aproape—, Biserica Anglicană. Fetița mea este arhitect — nu știați asta — și după ce a dat la Arhitectură, după câțiva ani, îi arătam diverse clădiri, părți din străzi, inclusiv aici. „Hai mă tata, acum, după ce am intrat eu la Arhitectură, încep să-ți placă casele?”. Nu-i așa, mi-a plăcut întotdeauna să privesc casele, să mă gândesc ce a fost în spatele lor, ce-au gândit cei care le-au construit, cât de multă încredere au avut în viitor, în viitorul lor, al familiilor lor, al locului, dacă și-au construit proprietăți atât de solide. Din păcate, istoria noastră a fost frântă în ’44-’45 și mai încoace și orașul este fracturat.
AGERPRES: De ce ar trebui străinii să iubească orașul București?
Vlad Rădescu: Nu știu dacă trebuie să-l iubească, trebuie să le rămână, să le rămână în memoria lor afectivă, pentru că Bucureștiul este un oraș altfel, este un oraș diferit de Paris, de alte mari capitale care într-adevăr au alură de mari capitale. Bucureștiul într-adevăr suferă la acest capitol, dar are un farmec al începutului de secol pe care, la nivel redus, nu la nivel monumental al marilor orașe pe care le-am pomenit adineaori și desigur că sunt multe altele încă, și această scară parcă mai redusă a orașului ar trebui să-i atragă pentru că ea nu impune, ea aparține de fapt fiecărui om, pentru că toți suntem la început o familie, până la a fi un oraș, (…), și atunci orașul acesta cu case mici și familiale ar putea fi găsit pe gustul lor, să nu-l uite. Ar trebui să fie mai curat Bucureștiul.
AGERPRES: Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de astăzi. Ce ați alege?
Vlad Rădescu: E o întrebare dificilă pentru că deja încep să am o vârstă și atunci… eu aș alege Bucureștiul de mâine, dacă mă întrebați, pentru că sper într-un București mai atrăgător, mai omenesc, mai plin de viață, cu oameni mai veseli și mai optimiști.
AGERPRES: Care este amintirea cea mai dragă, cea mai plăcută, din București, legată de București?
Vlad Rădescu: O să vă spun acum o amintire paradoxală. Locuind pe bulevardul Dacia, când eram copil, la marile manifestații de 1 Mai, pe vremuri, și de 23 August, pe bulevardul Dacia se încolonau, se adunau, brigăzile de sportivi care urmau să defileze prin fața marilor conducători ai partidului. Ei, acele dimineți în care la ora 6,00 începea să fie plin bulevardul de tineri — pentru mine nu erau tineri, pentru mine erau oameni mari, eu eram mai copil—, îmbrăcați în haine dintre cele mai colorate, dintre cele mai diverse, atleți care se jucau cu mingea, care făceau mici exerciții — e o amintire luminoasă, o amintire pe care nu o pot uita, bulevardul Dacia și coloana sportivilor.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți un mesaj Bucureștiului la aniversarea a 555 de ani de atestare, care ar fi acela?
Vlad Rădescu: Cred că ar trebui ca Bucureștiul, începând măcar din această dată, să înceapă să se regăsească, să aibă o proprie vatră a lui, în locul celei distruse, care să permită să privim cu speranță măcar spre alte orizonturi.
sursa-http://www.agerpres.ro/
