Criticul de film Irina Margareta Nistor i-ar dori Bucureștiului, pe care îl numește „omul cu o mie de fețe”, la cea de-a 555-a aniversare a lui, „să fie iubitor cu locuitorii săi și să nu îi alunge”.

În centrul Bucureștiului Irinei Margareta Nistor stă casa ei, de lângă Stadionul Național, un imobil în vârstă de 75 de ani, care s-a născut odată cu filmele ce au intrat în istoria cinematografiei — „Vrăjitorul din Oz” și „Pe aripile vântului”. Cu o copilărie marcată de teama de demolare și traiul alături de chiriași nedoriți, aduși în familia ei de sistem, o tinerețe în care Nicolae Ceaușescu plănuia să mute capitala României la Târgoviște și o perioadă post-comunistă care a însemnat haos arhitectural și urbanistic, criticul de film mărturisește că nu ar pleca niciodată din orașul în care s-a născut.
Aceasta a vorbit, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, despre ce iubește și ce ar vrea să vadă schimbat la București, dar și despre întoarcerile în orașul său preferat, la originea căruia stă, potrivit legendei, o poveste de iubire.
AGERPRES: V-ați născut în București, ați crescut în București, locuiți în București… ce înseamnă Bucureștiul, în mare, pentru dumneavoastră? Cine este Bucureștiul dumneavoastră?
Irina Margareta Nistor: Am și învățat în București. M-a tentat la un moment dat ideea… era o singură Facultate de medicină ca să faci psihiatrie și era la Cluj. A existat așa o mică tentație, dar a trecut destul de repede și tot la Litere am ajuns. (Bucureștiul — n.r.) înseamnă orașul copilăriei mele și înseamnă probabil perioada cea mai frumoasă, chiar dacă … sfârșitul anilor ’50 începutul anilor ’60 era o perioadă… nu tocmai idilică, dar reușeam să ne strângem în Bucureștiul nostru și Bucureștiul nostru însemna casa noastră, familia noastră, și speram din tot sufletul să nu ne dărâme. Am trăit tot timpul cu această temere. Prima a fost cea a chiriașilor pe care ni i-au vârât prin diverse camere, de care am scăpat destul de greu. Ultimul a fost foarte amabil. Ne-a spus la timp că o să plece că e vineri. Și, până luni, ai mei au chemat un zidar, au dărâmat o cameră și nu a mai fost nicio cameră liberă. Și când au venit luni au spus: „Ne pare rău, nu mai avem nicio cameră izolată”. Asta era ideea, să nu fie nicio cameră complet izolată.
Și după ce a fost chestia asta a fost celălalt coșmar. (…) Am văzut (n.r. recent) „Țestoasele Ninja” și a fost suficient la un moment dat să văd niște planuri de oraș și să simt cu mi se strânge inima, ca în copilărie. Pentru că aici a trebuit să fie, la început, un sat olimpic, variantă în care noi eram rași de pe fața pământului. După care, dacă mai trăia Nea Nicu, aici era o parcare. Tot timpul era ceva și știu că ne duceam disperați… nu aveam de unde să facem poze… să încercăm să ne regăsim pe acolo să vedem mai suntem, nu mai suntem… strada fiind și foarte mică, era un soi de fantomă, nici pe harta Bucureștiului nu prea apărea, era sărită. E o stradă specială.
AGERPRES: Și vă uitați spre Mihai Bravu și vedeați cum se dărâmau case și se ridicau…
Irina Margareta Nistor: … și se ridicau blocuri, da. Au fost destul de aproape de noi și tot încercam — mai exista chestia asta — dacă aveai o pilă suficient de solidă sau dacă li se părea lor că e o casă destul de sănătoasă cât să o cruțe. De exemplu, dacă vă duceți spre blocurile dinspre Vatra Luminoasă, o să vedeți că prin spate sunt case care au supraviețuit. Dar noi nu aveam pilele necesare, așa că erau șanse foarte mici să rămână în picioare. Plus că, trăind o viață nu în comun, ci noi cu noi, ar fi fost o adaptare destul de complicată. Bunicul ne spunea că blocul este o stradă pe verticală. Diferența este că pe cei de pe stradă nu îi cunoști foarte bine, pe când într-un bloc dispare ideea de intimitate, erau pereții mult mai subțiri, plus că nu aveam noțiunea aceea cu liftul… bineînțeles că era lume care se bucura și spunea „vai ce bine, ne bucurăm că stăm la bloc”. Nimeni nu spunea că stă într-un bloc. (…) Sigur că mai târziu au apărut și blocuri mai frumoase, mai rafinate, dar cele care au apărut pe vremea aceea au fost făcute și în ideea să fie supravegherea mai atentă.
AGERPRES: Care este cea mai frumoasă amintire cu Bucureștiul sau din București?
Irina Margareta Nistor: Era aproape în fiecare an. Mergeam la șosea, prin Herăstrău, să văd împreună cu bunicii și părinții mei trandafirii. În momentul în care înfloreau trandafirii era absolut obligatoriu să fim acolo, deși, de aici, de la noi, era greu să ajungi acolo. Trebuia să schimbi două autobuze, două troleibuze, iar noi nu am avut niciodată mașină. Dar plăcerea de a-i vedea și ideea de ce frumos trebuie să fie acolo…Fratele bunicii avusese o casă în zona aceea și fusese evacuat în 24 de ore.
AGERPRES: Și, pentru că sunteți critic de film, dacă Bucureștiul ar fi un actor sau un personaj de film, cine ar fi?
Irina Margareta Nistor: Bucureștiul cred că ar fi un personaj cu foarte multe… omul cu o mie de fețe. Cred că ar fi un personaj care se poate schimba. Poate să fie un oraș splendid sau un oraș de coșmar, un oraș cu istorie. Poate fi un oraș cu animale care îți sunt dragi și un oraș cu animale care nu-ți sunt dragi.

Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Cum a evoluat Bucureștiul din perioada copilăriei până acum?
Irina Margareta Nistor: Nu știu dacă a evoluat. Cred că aș zice mai degrabă că a involuat. Sunt și zone să zicem mai frumoase. E foarte amestecat. E ca și cum faci un puzzle care nu se potrivește, ca și cum e (asamblat de — n.r.) un copil care nu are abilitatea să îl pună cap la cap. În sensul că eu am sperat, după Revoluție, că se va întoarce un București interbelic și că nu vor apărea construcții extrem de noi și nefericite, pentru că pot fi noi și fericite, pe lângă cele foarte vechi. Am sperat să nu mai fie case începute și neterminate. (…) Am sperat să fie ceva mai curat. Pe de altă parte sunt mai multe flori decât mi-am imaginat. Am sperat ca de Crăciun să împodobească nu numai centrul, ci și pe noi (n.r. cartierele mărginașe). Și chiar recent am răscolit niște fotografii din perioada interbelică și era foarte frumos că lumea mergea pe stradă și exista poza la minut. Aveai foarte bine controlul a ceea ce se întâmpla în oraș… cum era moda… Și mă uitam că la Cannes, de exemplu, încă există moda. Ei încearcă să te oprească să îți facă o fotografie. Nu știu dacă mai există în Cișmigiu. Era o modalitate de a îngheța clipa.
AGERPRES: V-a rămas un alt oraș în suflet?
Irina Margareta Nistor: Nu știu dacă a rămas. Oricât de multe orașe am putut vedea… Am vrut să văd Parisul, am văzut Parisul, am vrut să văd Londra, am văzut Londra. Am văzut Amsterdamul, dintre orașele care mi-au plăcut foarte tare. Mă bucur foarte tare când mă întorc la București. Multă lume mă întreabă treaba asta, dacă mi-am dorit să rămân undeva. Ideea este că oricând mă pot întoarce la mine acasă. Asta e casa pe care o visez de o viață. Poate este aranjamentul ei altfel… Mi-am mai adus aminte de un lucru. Mai este ceva care m-a speriat foarte tare, alături de demolare. A mai avut Ceaușescu o idee foarte „strălucită” de altfel să mute capitala la Târgoviște. Și eu speram, pentru că lucram la Televiziune, că nu va putea să mute și toate „mațele”, toate cablurile, că ar fi o cheltuială prea mare și că ne va lăsa Dumnezeului aici. Nu că nu mi-ar fi plăcut orașul acela pe care oricum nu îl cunoșteam, dar ideea că ne-ar fi putut strămuta oriunde… ideea că se strămută orice mă deranjează. (…) Aș vrea ca toate lucrurile astea să nu se modifice și uneori mă gândesc la cei foarte dragi și mă gândesc dacă acolo, de sus, o să mai găsească casa, căci s-au schimbat atât de multe. (…) Casa împlinește anul ăsta 75 de ani, chiar în toamna asta, și e făcută odată cu „Pe aripile vântului” și cu „Vrăjitorul din Oz”. Mama nu era născută aici, avea opt ani când s-au mutat.
AGERPRES: Nu ați lua casa cu dumneavoastră și nu ați duce-o în alt oraș?
Irina Margareta Nistor: Nu, aș duce-o în alt timp. Aș duce-o în ’39, când a fost construită. Nu începuse războiul. Ei apucaseră doar să o construiască, prin împrumuturi, bunicii mei și străbunicul meu, dar nu au apucat să o mobileze pentru că au plecat la un moment dat în refugiu. Au plecat inclusiv cu câinele de curte cu tot, casa a rămas descuiată. N-a intrat absolut nimeni cât au fost plecați în refugiu, un an și jumătate, la Orlești, lângă Râmnicu Vâlcea.
AGERPRES: Harta Bucureștiului dumneavoastră cum arată? Casa e în centru, bineînțeles, și în jurul ei care sunt locurile dumneavoastră preferate?
Irina Margareta Nistor: Ateneul Român. De fapt sunt în aceeași zonă. E Ateneul, e Sala Palatului, unde vedeam cele mai multe filme, e Cinemateca, Televiziunea Română… cam astea sunt zonele. În rest… nu îmi plac zonele pietonale. Puține parcuri… îmi plăcea parcul ăsta de lângă noi, acum îi zice Parcul Național, îmi plăcea foarte mult Patinoarul, unde mergeam cu tatăl meu. În Cișmigiu știu că nu mă lăsa bunicul meu să merg pentru că spunea că numai ordonanțele și servitoarele merg în Cișmigiu. Îmi plăcea să merg la Obor când făceau ai mei cumpărăturile de iarnă. Și îmi plăcea că ne întorceam de acolo cu o trăsură cu cai.
AGERPRES: Care ar fi schimbările esențiale pe care vi le-ați dori la București?
Irina Margareta Nistor: Să fie poate ceva mai multe autobuze care să meargă la niște ore mai ordonate, să se termine lucrările astea care nu se mai isprăvesc. Și ce mi-aș mai dori extrem de tare ar fi să existe ceea ce se numea polițist de proximitate. Să știu că dacă vin seara acasă există cineva prin zona aceasta. Și nu există nimeni care să stea să păzească și a ajuns o zonă… nu chiar interlopă, dar e la limită. Îmi spunea un vecin: „Ați văzut, pe la dumneavoastră la poartă sunt mereu seringi aruncate”. De droguri, evident. Nici măcar nu aș ști unde să spun. De exemplu, mi-am dorit foarte tare să fie asfaltat. Greșit, pentru că toată lumea își va încerca frânele pe strada ta.

Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Există străini care iubesc Bucureștiul.
Irina Margareta Nistor: Da.
AGERPRES: De ce?
Irina Margareta Nistor: Îl iubesc pentru că nu știu foarte multe despre el, lumea îl vorbește de rău și pentru ei este o surpriză atunci când îl descoperă. Îl iubesc pentru motive greu de înțeles pentru mine. Îl iubesc pentru Casa Poporului, clădire pe care, personal, îmi este foarte greu să o îndrăgesc știind câți oameni au murit pentru că ea a fost construită… fie că este vorba de cei care au lucrat propriu-zis, fie că este vorba de cei care nu au vrut să plece și s-au spânzurat în case. Aia este realmente o casă cu fantome, o casă enormă cu fantome. Și oricum a început să se distrugă pentru că nimeni nu s-a gândit ce o să se mai întâmple cu ea. Dar ăsta este primul lucru pe care lumea vine să îl vadă și efectiv mă doare sufletul. Și le spun: „Faceți un tur al Bucureștiului!”. Asta îmi place teribil, că există un grup de tineri care fac un tur al Bucureștiului pe jos, „Cu bastonul prin București”. L-am făcut și eu, deși sunt exclusiv sedentară. Dar de dragul lor și al Bucureștilor l-am făcut pe jos. Și a fost chiar minunat, pentru că e făcut cu dragoste și cu foarte multă informație.
Avem puține muzee sau poate nu le știm suficient de bine și cred că în direcția asta ar trebui să mai educăm. Și cred că ar trebui să se facă, cum se face la Pere Lachaise, un tur la Bellu pentru că sunt o grămadă de povești, pe lângă faptul că sunt lucrări făcute de arhitecți foarte mari și sculptori foarte mari. (…) Nu sunt foarte multe zone extraordinare pentru că a fost și perioada în care s-a construit mult, fără gust, la unison, într-o uniformizare coreeano-chinezească, nu prea ai cum să faci modificări acolo. Faptul că au colorat puțin blocurile mi s-a părut o formă de respect față de orașul pe care îl iubesc.
Mă bucur că a apărut Grădina Lido, dar îmi pare rău că nu mai există ceea ce a fost prima piscină cu valuri din București. Cinematografele au dispărut. Excepție face Cinema Studio, dar ține de Uniunea Cineaștilor. M-a bucurat când a venit un nou ambasador al Spaniei și l-am poftit să vadă niște filme de la Anonimul și m-a întrebat: „E tot acolo unde era acum 25 de ani?” Și mi s-a părut foarte frumos, pentru că sunt foarte puține locuri despre care poți să spui „da, e tot acolo unde era acum 25 de ani”. Dar vizavi a dispărut Cofetăria „Scala”. Mai era un magazin care a fost primul cu autoservire din București. Mi-am adus aminte că a fost un enorm scandal că la început lumea pleca cu tot cu coșurile că nu știau că acele coșuri sunt doar ca să duci marfa până la casă.
Mă bucur că s-au deschis mall-urile, chiar dacă, la început, la cinematografe nu le-am dat șanse. (…) Mi se pare și o nouă înfrângere a lui Ceaușescu pentru că multe dintre ele s-au construit pe ”circurile foamei” și mi se pare o nouă palmă dată lui, ceea ce mă bucură nespus. Grădina Botanică îmi place, a început să se îndrepte chiar și Dâmbovița, cu proiectul lui Ivan Patzaichin, Muzeul de Istorie. Mi-ar plăcea mai multe librării. Mi-ar plăcea să existe biblioteci deschise și noaptea, cum este și la Buenos Aires și la Tokyo. E bine că au apărut teatre, teatre la subsol, foarte bine văzute și foarte bine populate. Cred că ar trebui să existe o sală de concerte mare și cu acustica necesară. Sigur că ador Ateneul, dar uneori este prea puțin încăpător. Poate că uneori e mai bine. Nu știu dacă avem chiar atât de mulți iubitori de muzică și nu iubitori de mondenități și diferența se face imediat la Festivalul Enescu, unde, la Sala Palatului, aproape invariabil se aplaudă între părți, pe când la Ateneu nu se întâmplă aproape niciodată.
AGERPRES: Bucureștiul din filme cum este?
Irina Margareta Nistor: Foarte puțin prezent. Este un splendid documentar făcut de Radu Gabrea, în anii ’70, dar care de fapt este Bucureștiul începutului de secol și materialul de arhivă este foarte bun. Este cel al lui Mircea Ghinescu (scurtmetrajul „București, te iubesc!”—n.r.) cu Kira Hagi. Am descoperit un loc pe care nu îl știam, la Ciclop în interior.
AGERPRES: La 555 de ani de la atestarea documentară ce îi urați Bucureștiului?
Irina Margareta Nistor: Să fie iubitor cu locuitorii lui și să nu-i alunge. Îmi amintesc cât de complicat era într-o vreme și câte căsnicii se făceau să ai buletin de București și dintr-o dată sunt mulți cei care vin în București și continuă să păstreze numărul la mașină de Constanța sau de Galați să nu schimbe buletinul. Deci nu reușesc să se îndrăgostească suficient de București sau poate nu mai este istoria aia extraordinară a buletinului de București. Da, să ne iubească în măsura în care îl iubim. Și eu cred că îl iubim foarte mult pentru că știm bine că Bucureștiul vine de la o poveste de dragoste.
sursa-http://www.agerpres.ro/



















