Bucureștiul și-a păstrat până în prezent caracterul pe care îl avea în trecut de răscruce, de vad și de loc de trecere, declară scriitorul Stelian Tănase, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.
Foto: (c) RADU TUTA/ AGERPRES FLUX
El vorbește în interviu despre amintirile sale legate de București, locurile preferate, dar și despre faptul că, la un moment dat, a fost tentat să părăsească România.
„Aș fi dorit să merg să locuiesc ultima parte a vieții mele în altă parte, cred că m-ar fi ajutat la scris, m-ar fi ajutat să văd mai bine istoria românească punând o oarecare distanță. Aceasta a fost ispita”, mărturisește Stelian Tănase.
AGERPRES: Dl. Stelian Tănase, sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Bucureștiul?
Stelian Tănase: Este un accident istoric faptul că m-am născut aici. A fost voința părinților mei. Sunt bucureștean. Sunt născut în București, pe strada Avrig. Am copilărit în Obor primii mei ani, pe strada Popa Lazăr, în spatele Halei Obor, lângă Biserica Sfântul Nicolae. Am copilărit în curtea acelei biserici până am mers la școală și imaginea mea asupra Bucureștiului ține foarte mult de imaginea pieței, a locurilor aglomerate, a negustoriei. Sunt născut în ’52 și în anii ’50, când eu mă jucam pe trotuarul din fața casei, în Popa Lazăr nr. 5, nu se desființase piața cu totul, adică nu reușiseră să confiște țăranilor și negustorilor totul, așa încât mai avea acel aspect pe care l-a avut, probabil, în perioada interbelică Oborul. Imaginea mea asupra Bucureștiului este cea a unui oraș foarte colorat, foarte gălăgios, foarte intens, puternic, pitoresc. Acolo era câmpul lui Eliade. Eliade acolo și-a avut tipografia, casa se păstrează — și acum la maturitate m-am dus ca să o văd. În plus, acolo este hala Obor, care este făcută de un mare arhitect — Horia Creangă, hală inaugurată de regele Carol al II-lea.
Locul este foarte interesant și am extins această imagine, care era doar a colțului meu de lume, asupra întregului oraș. Păstrez și am și acum această imagine: Bucureștiul este un oraș intens, un oraș conflictual și contradictoriu, un oraș urât, asimetric, dar și cu colțuri extraordinare, în care fumul lumii vechi fanariote se păstrează, vechii lumi balcanice, se păstrează și influențele rusești, dar și părți mari de influență franceză. Toată arhitectura sfârșitului de secol XIX este sub influența arhitecturii franceze. Apoi putem să vedem un alt stil de arhitectură, arhitectura germană, pentru că aveam un rege german — Hohenzollern — și aceasta ar fi partea de Art Nouveau, apoi perioada interbelică cu Art Deco și construcții de avangardă — construcțiile lui Creangă și Marcel Iancu se găsesc astăzi în București. Multe construcții de Creangă și Marcel Iancu se regăsesc în București, ceea ce este foarte bine, arată că este un oraș sincron cu ce se întâmplă în Europa și cred că toate aceste lucruri la un loc sunt București.
Nu am putea să spunem că Bucureștiul este numai Casa Poporului. Cu siguranță este cel mai urât imobil care există în lume și cel mai hidos și cel mai nenorocit, dar nu este numai asta Bucureștiul. Poate că existența acestei case oribile în mijlocul Bucureștiului, acestui gigant de beton, a fost să arate cât de paradoxal este acest oraș. Nu putem să gândim orașul decât în dimensiunea asta a lui absurdă la mijloc de lumi — Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic. Bucureștiul a fost această Valahie aflată între imperii, a fost miezul, răscrucea. De altfel, Bucureștiul a apărut ca o răscruce, ca un vad. Capitala era la Târgoviște și Istanbulul a dorit să-l aducă mai aproape pe Vodă ca să poată să-l captureze mai repede sau să nu îndrăznească să se răscoale — de la Târgoviște ajungea repede în Transilvania—, și un loc de vad, un loc de trecere, de răscruce a devenit Bucureștiul, capitala Valahiei. Cred că Bucureștiul și-a păstrat până azi acest caracter de răscruce, de vad, de loc de trecere.
Foto: (c) RADU TUTA/ AGERPRES FLUX
AGERPRES: Ce loc din București vă place cel mai mult?
Stelian Tănase: Sunt mai multe. În primul rând, îmi place zona Plantelor — Armenească, tot cartierul acela din Calea Călărași până spre Bulevardul Maria Rosetti este plin de colțuri extraordinar de frumoase și liniștite, acesta este Bucureștiul pe care eu îl văd și pe care îl simt cel mai aproape. Îmi place foarte mult sau destul de mult zona Cotroceni, Palatul Cotroceni, Grădina Botanică și câteva străzi din jur, dar acesta este un cartier nou, care nu-mi evocă atât de mult pe cât îmi evocă străzile de pe un mal pe altul al Dâmboviței unde se păstrează case. Bineînțeles, îmi place Centrul istoric, din păcate acum devastat de tot felul de cârciumi, terase, și era bine că era reînviat, este bine că este reînviat, dar nu s-a făcut niciun fel de restaurare, vin niște negustori, vopsesc parterul, pun niște mese pe trotuar și asta este tot, ele continuând să se delabreze și să cadă. Sunt destule situații în care s-au prăbușit balcoane, cornișe, streșini. Este un lucru serios — primăria, din lipsă de fonduri, dar și din cauză că fiecare casă are un proprietar și de acela depinde ca ea să fie restaurată. Oricum zona decade, dar trebuie să observ și partea pozitivă a lucrurilor că zona a înviat, este plină de turiști români, străini. Bucureștiul se duce acolo, stă pe terasă la o bere, la o cafea, conversează. Este un loc de socializare extraordinar Centrul istoric, unde și eu mă simt foarte bine.
AGERPRES: Pentru că tot vorbeați de turiști, de ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Stelian Tănase: Nu au de ce. Eu vin de la Praga, comparați Praga cu Bucureștiul. Bucureștiul nu are nimic să arate decât hidoșenia Casei Poporului. Dacă vrea să vadă ceva mai acătării se duce la Muzeul Satului sau poate la Muzeul Țăranului și vede niște interioare sau niște lucruri care țin de spiritualitatea românească, nu de peisaj. Nu avem ce să arătăm în comparație cu Praga sau cu Viena sau cu Parisul. Nu avem ce să arătăm. Nu este niciun oraș atât de exotic încât să arăți niște ciudățenii. Nu avem nici lucrul acesta, în afară de Casa Poporului care este hidoșenia hidoșeniilor și care atrage turiști, dar foarte puțini. Să știți că în raport cu turismul care se practică în alte capitale, chiar vecinii noștri la Budapesta, numărul celor care vin să vadă Casa Poporului este neglijabil, deși clădirea prezintă foarte mult interes prin nebunia lui Ceaușescu de a construi așa ceva. Este ceva cu totul deosebit. Dacă vrei să vezi un dictator nebun și ce a lăsat în urmă trebuie să vezi Casa Poporului.
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București, să vă stabiliți în alt oraș?
Stelian Tănase: M-am gândit să părăsesc România. Prin 2008 eram gata să plec, chiar eram în tratative apropiate să cumpăr un apartament sau să închiriez, erau cele două variante și, dacă nu venea criza despre care știm cu toții și ne-a ruinat pe toți, inclusiv pe mine, plecam. Plecam în sensul în care se pleacă acum, poți să te întorci oricând, nu mai există Zidul de la Berlin, nu este o plecare, poți să te fi născut aici, pot să-mi public cărțile aici și pot să locuiesc în altă țară și în alt oraș. Nu mai este acea fractură totală care era până în 1989. Din cauza aceasta trebuie să schimbăm un pic paradigma. Aș fi dorit să merg să locuiesc ultima parte a vieții mele în altă parte, cred că m-ar fi ajutat la scris, m-ar fi ajutat să văd mai bine istoria românească punând o oarecare distanță. Aceasta a fost ispita. Nu am reușit să plec pentru că financiar nu puteam să supraviețuiesc.
AGERPRES: Unde anume ați fi dorit să locuiți?
Stelian Tănase: La Paris sau la Londra. Acolo aș fi vrut să mă stabilesc.
AGERPRES: Profesia v-a purtat în mai multe orașe. Care dintre aceste orașe v-a rămas cel mai mult la suflet?
Stelian Tănase: Vara aceasta am fost la Praga și am fost foarte impresionat. A fost o surpriză mare. Am plecat cu foarte multe prejudecăți că voi vedea un oraș comunist, distrus ca și Bucureștiul, ca și Varșovia — orașe distruse de comunism — și am găsit un oraș care a supraviețuit. Cehii nu au distrus orașul vechi cum a făcut Ceaușescu, dimpotrivă, fără să facă mari eforturi de restaurare, de reconstrucție, au păstrat vechiul oraș și acum beneficiază de un oraș splendid, foarte frumos, dominat de figura lui Kafka, memoria lui Havel — este extraordinar de iubit, nu au această meteahnă a românilor care detestă personajele care reușesc să se impună, să aibă o anumită aură — este extraordinar de iubit și de respectat. Am fost foarte impresionat. Și eu îl iubesc. A fost unul dintre idolii tinereții mele. Praga mi-a plăcut extraordinar.
Mi-a plăcut foarte mult Londra, mai puțin Parisul. Mie Parisul mi se pare un oraș kafkian pentru că este identic cu el însuși în toate colțurile lui. Arhitectura lui Osman a impus un fel de tipar care face orașul aproape un coșmar. Șarmul lui este viața dulce de la Paris și faptul că au niște muzee splendide, ai ce să vezi la Paris și viața este foarte vie. Toată lumea — fie că sunt americani, sud-americani, ruși, chinezi — merge la Paris și atunci acest aspect cosmopolit face dulceața Parisului, nu atât arhitectura, care nu este, după părerea mea, lucrul cel mai reușit.
Londra, din punct de vedere arhitectural, pentru că este atât de diversă, este mult mai puternică. Mi-a plăcut Veneția. Era la un moment dat chiar să mă mut acolo, am avut oferta unui amic dacă doream să stau într-un apartament de acolo și mi-ar fi plăcut. Este un oraș halucinant. La Veneția oriunde așezi aparatul obții o imagine extraordinară, toate unghiurile sunt absolut fabuloase. Orice fotograf care merge acolo nu se oprește să facă click, click, click, adică să fotografieze, pentru că toate unghiurile, oriunde te-ai așeza, pe apă sau pe uscat, Veneția creează o foarte puternică imagine.
Cam acestea sunt orașele care m-au impresionat. În anii ’90 mi-a plăcut foarte mult Roma, dar acum nu mai merg. Mai ales o anumită parte a ei, cu străzi foarte înguste, orașul medieval, nu i-aș spune orașul antic, mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut că are o atmosferă. Mai ales după-amiaza, seara, are o lumină foarte interesantă, iar cu acele clădiri care au o culoare foarte specială — ei vopsesc zidurile, nu le lasă albe — creează o ambianță care într-adevăr mi-am spus odată că, dacă aș sta aici, aș scrie în fiecare zi cu două mâini pentru că te inspiră atmosfera.
Cam acestea sunt locurile de care am fost impresionat, toate mai frumoase ca Bucureștiul, dar, cum v-am spus, suntem prizonierii biografiei noastre. Sunt născut aici și sunt prizonierul Bucureștiului, nu pot să-l uit chiar dacă m-aș muta. Fiica mea este de 15 ani în Statele Unite și are memoria unui București pe care l-a părăsit în adolescență, dar, dacă eu aș pleca acum, tot Bucureștiul acesta l-aș duce cu mine. Toți prietenii mei care trăiesc în străinătate spun că duc cu ei imaginea României așa cum au lăsat-o în momentul în care au părăsit-o. Este clar că nu poți să te desprinzi, să te eliberezi de această servitute. În plus, ca scriitor sunt prizonierul limbii române și, ca orice prizonier, sunt nefericit.
AGERPRES: Dacă tot ne-am întors la București, ce v-ar plăcea să se schimbe?
Stelian Tănase: Am să dau un răspuns rău sau cinic: oamenii. Oamenii reprezintă partea urâtă a Bucureștiului. Să știți că nu este chiar o excepție, pentru că, dacă te duci la Paris, o să afli că Parisul este minunat, dar, din păcate, este locuit de parizieni, ați auzit asta de multe ori. Și cu Bucureștiul este aceeași situație, adică oamenii nu sunt lucrul cel mai fericit acum la București. Erau înainte. Toată lumea vorbea despre bucureșteni în perioada interbelică drept oameni bucuroși, plini de viață, inteligenți, care erau joie de vivre, care știau să trăiască și așa și era. Comunismul, din păcate, a avut un efect devastator. În primul rând, Bucureștiul a devenit un oraș aluvionar, el a fost asaltat în industrializarea comunistă de zeci, sute de mii de oameni, populația Bucureștiului s-a amestecat cu o viteză foarte mare, fără ca ei să capete o educație urbană suficientă. Ei au populat întâi periferiile, au intrat în școli, au intrat apoi în birouri, în fabrici, au devenit populația majoritară a Bucureștiului și aspectul uman s-a schimbat foarte mult. Acest aspect uman nu este lucrul cel mai bun pentru București. Vor trebui decenii ca să refacem acea lume bucureșteană care exista odată.
AGERPRES: Dacă ar fi să alegeți între Bucureștiul de astăzi și Bucureștii de altădată, ce ați alege?
Stelian Tănase: Bucureștiul de altădată, deși nu sunt un paseist. Să știți că nu sunt genul de om care să spună ce bine era în perioada interbelică sau acum o sută de ani, nu am acest tip de reflex. Eu, fiind un cititor de arhive și un om cu formație istorică, în primul rând, nu am iluzii despre acea lume, nu sunt naiv. Era o lume profund conflictuală, era o lume în care 80% din populație era analfabetă. Era o lume complicată, o lume săracă, tot la coada Europei eram. Să nu credeți că dacă ne amintim de Brătieni și de regele Carol, vă dau un exemplu, România era în topurile europene mai în față. Nu eram mai în față, eram tot penultima țară ca nivel de sărăcie și de analfabetism ca și astăzi. România nu a reușit să se miște în 100 de ani spre locurile din față. Asta este.
AGERPRES: Ce amintire dragă păstrați despre București?
Stelian Tănase: O, multe. Îmi place când vin din străinătate și cobor la aeroport și iau taxiul și intru pe șoseaua Otopeni-București îmi place mirosul. Vin acasă! Este reacția aceea… chiar dacă am imagini antipatice, de pildă la noi în aeroport era un soldat care păzea, când intrai era cu arma. Era o imagine hidoasă într-o Europă civilizată. Această imagine când revin la București este lucrul cel mai …, ideea aceasta de acasă, că mă întorc acasă, este foarte importantă pentru mine. Am călătorit mult în ultimii 25 de ani, în ultimii ani mai puțin că nu mai vreau să plec, refuz de pildă să traversez Oceanul, deși am copilul acolo și ar trebui să mă duc cât mai des, refuz pur și simplu, sunt țări europene pe care nu mai vreau să le văd. Am călătorit mult și m-am întors acasă tot timpul. Această senzație că după un număr de zile nu mai am răbdare și trebuie să mă întorc este foarte puternică.
AGERPRES: Bucureștiul va împlini 555 de ani. Ce îi transmiteți?
Stelian Tănase: Nu vreau să îi transmit ceva că el are viața lui și fără mine. Asta este bine, dar mă gândesc că toate romanele mele se întâmplă la București. Am scris șapte romane și sper să mai scriu vreo patru-cinci până mă duc la Bellu și toate au ales Bucureștiul ca topos. Aș vrea ca la un moment dat, citind cărțile pe care le-am scris, să fie un fel de oglindă în care să se vadă Bucureștiul. Sunt foarte interesat de lumea bucureșteană și acum scriu o cronică a Bucureștilor în anul 2000, un roman în care sper să se vadă bine orașul, dramele lui, istoria lui. Mă interesează orașul ca personaj de data aceasta. Nu este doar o poveste care se întâmplă în București, mă interesează Bucureștiul ca personaj.
http://www.agerpres.ro/
