Cristian Tudor Popescu: Bucureștiul are poză de buletin, are marcă; îți lasă în minte o imagine

Scriitorul și jurnalistul Cristian Tudor Popescu afirmă că Bucureștiul este un oraș care poate fi îndrăgit de străini, deoarece are ”poză de buletin”, are marcă și îți lasă în minte o imagine. Gazetarul vorbește, într-un interviu acordat AGERPRES în cadrul proiectului editorial „Orașul meu, București”, despre primele amintiri legate de urbea lui Bucur, despre orașul de azi, de ieri și de mâine, în care și-ar dori să se schimbe oamenii, care-i par din ce în ce mai urâți, despre speranța ca amintirea Bucureștiului să rămână și atunci când aici nu vor mai fi decât ruine.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

Versiunea în limba engleză

AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Bucureștiul?
Cristian Tudor Popescu: Pentru mine înseamnă în primul rând o casă cu cișmea în curte și cu oțetari, cu niște oase de vită îngălbenite de soare și ceasul două după-amiază. Căldura unei după-amieze într-o casă din Precupeții Vechi.

Am stat și-n Giulești, și-n Călărași. Prima amintire e din Călărași, o stradă de acolo. Îmi amintesc un strat subțire de zăpadă. Am mai văzut stratul acela foarte subțire în Elveția. Parcă ar fi venit cineva cu un spray, să dea cu zăpadă pe iarbă, într-o iarnă, cred, din 1959. Aveam trei ani, în Calea Călărași. Apoi am stat în Giulești, unde am cunoscut personaje deosebit de interesante. Era un punct comun cu Gheorghe Dinică, când mă mai întâlneam cu dânsul, să mai pomenesc de lucruri, oameni, ani, viața din Giulești.

Apoi în strada Precupeții Vechi, la numărul 35, într-o casă din 1912. Scria pe ea 1912.

Eu am aparținut generației care a trecut de la case la blocuri. S-au început construcțiile, în anii ’60, iar în 1964 m-am mutat din casa din Precupeții Vechi într-un bloc pe strada Reconstrucției, undeva de la Dristor prima stație. Atunci, troleibuzele 84 și 92 nu mergeau decât până la stația Stejarului, unde întorceau. Ei, de când m-am mutat eu acolo au apărut, de-a lungul anilor, cartierele Balta Albă, Titan, Vitan, Muncii, toată zona aia care nu exista. Atunci era câmp pe acolo.

Bucureștiul e un oraș al absurdului. E o floare a absurdului în câmpia asta. Dacă trageți așa o fâșie pe Bărăgan, pe Câmpia Română este singurul oraș. Nu știu cine a avut această idee de a înfige orașul acesta. Aproape e o idee patafizică să pui Bucureștiul în punctul ăla. E foarte greu să-l aperi, fiind situat pe o câmpie, o suprafață plană. Nu are vreun râu împrejmuitor care să poată fi o redută, nu are munți, nu are nimic. Nu prea se face o capitală. De altfel am și văzut în istorie cu câtă ușurință a fost ocupat Bucureștiul și de câte ori a fost abandonat în fața năvalelor care veneau de la sud de Dunăre. Nu știu, chiar nu-mi imaginez cine a putut să hotărască, la un moment dat, să facă din orașul ăsta cel mai important centru administrativ al țării.

Este însă un oraș de care nu mă pot despărți mai mult de 14 zile.

AGERPRES: Mi-ați anticipat deja câteva întrebări. Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră și cum vi se pare că arată el azi?
Cristian Tudor Popescu: Era un oraș cu bragă. În copilăria mea adâncă, încă se mai vindea bragă în București. Firește, nu numai copiii, nici adulții zilei de astăzi până-n 40 de ani nu mai știu ce e aia bragă.

Mai puteai să vezi vestigiile lumii de dinainte de 1944-1945. Nu numai în case. Era o manie a mea aproape, un hobby, să cutreier zone din Strada Doamnei, Mihai Eminescu, spre Grădina Icoanei. Mă plimbam pe acolo.

Ce mai e neschimbat de atunci — este statuia lui Tudor Vladimirescu, cu leul la bază, care e pe strada Mihai Eminescu, la intersecția cu Precupeții Vechi. Aia e la fel. Leul ăla pe care mă suiam eu e neschimbat.

Îmi plăcea teribil să mă uit la casele acestea vechi. După părerea mea există case care te privesc ele pe tine, case cu ochi. Și aveam un soi de dialog cu aceste case. Parcă le simțeam trecutul, ce s-a întâmplat cu ele, cu oamenii care au fost cândva în interior, în zona aceea a Bucureștiului.

Atunci exista tramvaiul 26 cu care puteai să faci turul orașului. Mergea tot timpul, în cerc, nu se oprea. În cerc. Te urcai în tramvaiul 26 și puteai să dormi acolo. Să mergi, să dormi, să stai. Mergea încet în jurul Bucureștiului. Am făcut acest tur de vreo câteva ori.

O amintire foarte pregnantă este de la Obor. Mă duceam la Obor cu mama mea la piață, la Piața Obor. Nu știu, că n-am mai fost acolo, dacă mai e piață acolo în spate, spre linia de tramvai. Mi-amintesc, era absolut fascinant pentru un puști să vadă imensitatea aia de oameni, zarzavaturi, papagali, tot ce era acolo. Se vindeau animale vii în cuști — găini, porci. Atâta viu într-un oraș era un spectacol formidabil pentru un copil.

Apoi a fost trecerea la bloc, la mitologia de la scara 3. Am înlocuit străzile cu scările. Că nu ne mai băteam acum Precupeții Vechi cu Făinari, de pildă. Ne băteam scara 3 cu scara 6. Așa se formau echipele. O altă mitologie. Bucureștiul era atunci mult mai cald, mult mai lipsit de convulsii. Acum e multă tensiune în el, e mult ritm, dinamică de neoprit. Atunci viața curgea încet. Verile erau nesfârșite în București.

Mai târziu, pe la 12 ani, mă duceam la Cinema Viitorul, pe strada Mihai Eminescu, care era ținut de poetul Ion Iuga. Era director peste două teatre, peste Viitorul și Moșilor. La Moșilor băga filme americane, comerciale, și la Viitorul am văzut ”Solaris” al lui Tarkovski, am văzut ”Pădurea de mesteceni” și ”Nunta”, de Wajda, marile filme ale acelor ani. Bineînțeles, de cele mai multe ori, în sală eram 4-5 inși, dar Iuga făcea această compensație cu cinematograful Moșilor și-i ieșea la socoteală. Și a reușit omul ăsta, care merită un monument pentru ideea culturală pe care a avut-o și a menținut-o atâția ani, cu cinematograful ăla. Eu, acolo, la Cinema Viitorul, mi-am trăit viața în cinema, în adolescență. Târziu, la 20 de ani, am descoperit Cinemateca.

AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?
Cristian Tudor Popescu: Îmi place orașul București în adâncul nopții. Îmi place la ora 3,00 noaptea să mă plimb prin București. Are un farmec cu totul special.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Un personaj al lui Constantin Țoiu se plimba la miezul nopții prin București.
Cristian Tudor Popescu: Interesant. Nu știu. Nu la miezul nopții, la 3,00. La miezul nopții e încă animat. E lume la 12,00 noaptea. Sunt inși prin baruri. La 3,00 nu prea mai e nimeni. Aia îmi place mie: orașul aproape ca după un război atomic, ca după o explozie atomică. Există, într-un film al lui Stanley Kramer, se numește ”Pe țărm” (”On the Beach”), o secvență formidabilă a orașului San Francisco după o catastrofă atomică. Și orașul este neatins, intact, însă nu se vede nici urmă de ființă omenească. A fost filmat la 5,00 dimineața, ca să rezulte acea secvență memorabilă.

E, cam ăla e Bucureștiul pe care îl iubesc eu nespus și, din când în când, mă mai plimb noaptea între 3,00 și 4,00 prin București.

AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Cristian Tudor Popescu: Da, am avut un moment în care am vrut să plec la Timișoara. Există două orașe, în afara Bucureștiului, foarte dragi inimii mele, ca să spun așa, au fost foarte importante în viața mea: Iași și Timișoara. În oricare din aceste două orașe aș fi putut trăi, plecând din București. Asta pentru că este vorba de tinerețea mea. Aveam o grămadă de prieteni acolo. În Iași mă duceam la cenaclurile de science fiction. Răspunsul cel mai simplu este că atunci eram tânăr.

AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?
Cristian Tudor Popescu: Fără discuție, Ierusalimul. Eu sunt un materialist, pozitivist, raționalist până la demență. Nu cred în fenomene paranormale, nu cred în spiritisme și nu sunt religios. Adică nu sunt religios în sensul practicant al cuvântului. Nu… Practic nu sunt. Deși am fost introdus în bazinul ăla, cristelniță, la naștere, fără voia mea, nu am nicio legătură cu religia ortodoxă, practicantă vorbesc, nici cu o altă religie. Firește că m-a interesat foarte mult istoria religiilor, conceptele în diverse religii, nu numai în cea creștină. Sunt religii, după părerea mea, mult mai interesante decât cea creștină, cum ar fi budismul.

Dar, neavând componentele astea, să-i spunem legate de idealism și spiritualism, am trăit un șoc la Ierusalim. Pentru prima dată în viața mea simțeam că ceva nu e în regulă în jurul meu. Mecanismele exacte ale minții mele nu mai funcționau la parametri nominali. Aveam un ecart pe care nu mai puteam să-l umplu. Mi se părea că în locurile acelea cu adevărat s-a întâmplat ceva ieșit din material. E foarte greu de descris senzația. Unde întorceai capul, aveai această senzație. De pildă, multe momente acolo am avut senzația că mă urmărește cineva, că există un ochi. Nu neapărat o ființă umană. Era deosebire. Eu știu ce înseamnă senzația urmăririi, dinainte de 1989, în care, la fiecare trei colțuri de stradă, mă mai întorceam… Au fost niște istorii, prin 1987-1988. Filajul ostentativ sau filajul normal — astea-s altceva. Nu, aici era… Nu mă urmărea un om. Aveam mereu impresia că există o entitate, ceva, acolo, care se uită la mine, de oriunde m-aș fi întors. Puțin, parcă, cu coada ochiului, parcă mereu aveam mișcarea asta. O persoană cu care eram acolo m-a și întrebat: ”Dar ce e cu tine?” Că întorci brusc capul din când în când, așa. Mereu aveam impresia că cineva e în dreapta mea, la coada ochiului, cu mine, acolo.

Iar tot locul acela uscat, deșertic… Am fost și în astfel de locuri. Aproape că nu puteau să răsară religiile alea trei decât de acolo. De acolo, din altă parte nu. Exista acolo o anumită ariditate a vieții, a tot ce se întâmpla. Religiile astea abrahamice — mozaismul, creștinismul și islamul — astea nu puteau să se nască într-o junglă, într-un loc luxuriant. Imposibil. Trebuiau să se nască într-o zonă a abstracției geografice, aridă, cum este acolo, la marginea Saharei.

Îmi amintesc culoarea Mării Moarte, în apropiere de Ierusalim, verde radioactiv, așa aș descrie culoarea aia.

Și, firește, mâna din perete. La una dintre stațiile de pe Via Dolorosa există o urmă de mână a lui Iisus, când s-a sprijinit sub greutatea crucii și pare-mi-se Simion l-a ajutat să se ridice atunci. Ceea ce m-a fascinat a fost adâncimea acelei urme de mâini în piatră. Nu știu dacă acolo a fost mâna lui Iisus prima dată, dar, de 2.000 de ani încoace, toți cei care trecuseră pe acolo își potriviseră mâna în locul respectiv. Și eu am făcut asta. Miliardele astea de mâini care au fost puse în 2.000 de ani acolo făceau cam 2,5 cm. Așa se adâncise în piatră din frecarea miliardelor ălora de mâini suprapuse cu mâna presupusă a lui Iisus. Adică, oamenii încercaseră, pentru o secundă, — indiferent că erau niște savanți, niște ticăloși, niște curve, borfași sau buni samariteni — să se identifice cu Iisus, să pună palma acolo. Și asta făcea 2,5 centimetri.

Deci, în Ierusalim m-aș întoarce întotdeauna. În plus, era fascinant să-ți dai seama că Biblia există. Eu nu credeam asta. Pentru mine, Armaghedon era un concept. Și, în momentul în care am intrat în Armaghedon, că așa era localitatea acolo, nu-mi venea să cred. Toate locurile menționate în Biblie existau. De pildă Gheena. Ce este Gheena? Să te ardă flăcările Gheenei. Și, dacă scoți un e, rămâne ghenă și e greșit. Nu e greșit. Am constatat cu stupoare că există o asemănare absolut neașteptată între ghenă și Gheenă. Ce e Gheena? E ceva foarte terre a terre. Pe o latură a Ierusalimului se aruncau cadavrele de vaci, de boi … Resturile de animale erau aruncate într-o râpă și acolo putrezeau. Intrând în putrefacție, ieșea un soi de flăcări cu fum din ele. La soarele acela teribil care e acolo, ieșea un soi de flăcări sulfuroase, din cadavrele alea de animale. Acea pantă din marginea Ierusalimului se numește Gheena. Flăcările Gheenei sunt astea de acolo. E mică de tot, nu e cine știe ce. Deci n-ar fi o greșeală să spui Ghenă, pentru că ghena înseamnă gunoi. Era o groapă de gunoi. Infernul biblic, Gheena, era o groapă de gunoi din care ieșeau niște flăcări.

AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Cristian Tudor Popescu: Oamenii, nu orașul. Orașul are o logică a lui, de evoluție, pe care i-a tulburat-o, într-adevăr Ceaușescu, cu intervențiile lui mai mult sau mai puțin demente, deși bulevardele largi pe care a încercat să le configureze aici nu erau rele. În fond, mișcarea asta arhitectonică a făcut-o și baronul Haussmann (n.r. Georges-Eugene Haussmann, planificator civic francez, al cărui nume este asociat cu reconstrucția Parisului) la sfârșitul secolului XIX în Paris. Deci, les grands boulevards de Paris nu erau la 1840. Concepția asta a venit atunci și acum ne simțim foarte bine în Paris datorită acelor bulevarde.

Aia nu era rău. În schimb, distrugerea zonei Uranus, unde eu am fost pe străzile alea vechi de acolo, a fost o crimă, într-adevăr. Dacă vrei să construiești, construiește, vrei să modernizezi, modernizează, dar nu distruge.

Ceaușescu a fost un om lipsit de cultul tradiției, asta a fost cea mai gravă problemă din creierul lui. El n-a avut acel respect al secolelor. Domne, dacă am o bisericuță, dacă am ceva, ok, construiesc, așa cum fac la Florența, în Italia, o îmbracă în ceva, pun ceva în noua structură, dar nu distrug lucruri vechi de 700 de ani.

Bucureștiul are o logică a lui de evoluție arhitectonică de acum înainte. Nu asta, oamenii, după părerea mea, trebuie schimbați. Adică, principala schimbare în peisajul afectiv al meu, uitându-mă la București, când merg pe stradă, după 1989 și până acum, este că sunt mai multe mașini și mai puțini oameni. Asta este problema. Iar având așa o medie de privire, în vreme ce merg pe stradă, uitându-mă în jur, văd mai mulți oameni urâți decât vedeam cu niște ani în urmă.

AGERPRES: Care este locul dumneavoastră preferat din București?
Cristian Tudor Popescu: Mie îmi place combinația dintre Caru’ cu Bere și Biserica Stavropoleos. Teribil îmi place. Îmi place să stau, așa, pe trotuarul de aici, și să mă uit la Caru’ cu Bere și la intrarea în biserică și, de câte ori mă duc la acest local extraordinar, nu vreau să fac reclamă, nu am nicio treabă cu nimeni de acolo, dar este localul cel mai bun de acolo, fiind, în același timp, și superb, ca arhitectură, pe stradă și atmosferă. Întotdeauna, după ce mai degustăm ceva pe acolo, mă duc să văd și pietrele vechi din Biserica Stavropoleos. Unghiul ăla, acolo, între clădirile alea două, mi se pare inima Bucureștiului.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO


AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Cristian Tudor Popescu: (Oftează) Pentru că are poză de buletin orașul ăsta. Are marcă. Îți lasă în minte o imagine, un aer combinat cu o atmosferă. Îți rămâne o emblemă a lui după ce îl vezi.

Sunt orașe care nu lasă așa ceva, nu lasă nicio urmă, nu-ți poți aminti. (…) Nu vreau să jignesc pe nimeni, am fost la Bonn, de pildă, în Germania. Bateți-mă și nu-mi amintesc nimic. Erau și acolo case și oameni. Case și oameni. A, un singur lucru, doar, îmi amintesc: Casa lui Beethoven. Atât. O casă cu un etaj sau două, unde am fost. Atât. În rest, în orașul acela nu-mi amintesc nimic. Am fost la Zurich. Nimic. Nu-mi mai amintesc nimic. Iar de Elveția îmi amintesc, așa, ca de un imens sanatoriu. Parcă era Muntele vrăjit (n.r. romanul lui Thomas Mann) extins la întreaga țară. Un imens sanatoriu, asta era pentru mine Elveția. Niște terenuri de golf ocupau tot orașul, sprayate, cum spuneam la începutul discuției noastre, cu zăpadă.

Sunt orașe în care nu m-aș mai întoarce niciodată, multe, ca de pildă la Londra. Nu vreau să mă mai întorc la Londra. Nu mă interesează. Nu mi-a lăsat nicio amintire pregnantă mai departe.

La Washington, iarăși. Foarte interesant. Dacă mă întrebați acum de Washington, prima mea imagine din cap este una de televizor sau de carte poștală. Deși am fost în oraș, nu pot să vă spun nimic de acolo. Parcă realitatea reproducerilor, a imaginilor din Washington pe care le-am văzut de-a lungul vremii, firește că în lungii ani în care nu puteam să mă duc nici la Ruse, în Bulgaria, fiind în comunism, că nu prezentam garanții moral-politice, s-au imprimat atât de bine pe scoarță, încât, când m-am dus la Washington-ul real, nu mi-a mai spus nimic. Am rămas cu imaginile acelea.

Deci Bucureștiul, cu toate ale lui, cu toți câinii, cu toți șobolanii, cu toate gropile, praful și ce-o mai avea el — frigul iarna și praful vara — Bucureștiul este un oraș cu poză. Are poză de buletin, are identitate, are marcă în mintea mea. Și ăsta …. nu-i puțin lucru.

AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi — ce ați alege și de ce?
Cristian Tudor Popescu: Nu sunt un paseist. Aș alege Bucureștiul de azi, așa cum este el, pentru că Bucureștiul, la urma urmei, aparține, așa cum este el, cum spunea Constantin Țoiu, „echipei trecătoare prin viață” de acum. Bucureștiul nu aparține pensionarilor, care sunt niște persoane foarte stimabile, cum sper să fiu și eu, când voi ajunge la așa ceva. Bucureștiul aparține oamenilor care trăiesc, sunt activi în acest moment în el. Deci nu aș dori să dispară clădirile noi, buildingurile astea de birouri — metal, sticlă ș.a.m.d. Unele dintre ele mă scot din sărite. Am avut campanii brutale aproape, în presă, încercând să schimb niște situații arhitectonice îngrozitoare după părerea mea. Nu mă pot obișnui nici acum cu monstruozitatea aia din Piața Charles de Gaulle de pe stânga. E ceva groaznic. Da, mă rog. Sau cu țeapa aia, domne. Mi-aduc aminte că i-am întrebat pe toți candidații la Primărie, când a câștigat Oprescu, i-am întrebat pe toți: domne, dacă ajungeți primari, scoateți chestia aia de acolo, micul acela tras în țeapă? I se spune în toate felurile.

AGERPRES: Designerul Alexandru Ghilduș.
Cristian Tudor Popescu: Da. Ghilduș. Mă gândesc că omul acela a fost plătit cu bani grei pentru a compune acea batjocură. Deci aia e o batjocură vizuală. E o jignire. Mai ales că vrea să și simbolizeze Revoluția. N-am să-nțeleg niciodată acea monstruozitate, de ce rămâne în continuare acolo. Aia aș scoate-o, de pildă. Aș scoate-o fără nicio ezitare dacă aș ajunge primarul Bucureștiului.

Dar, în rest, firește că eu sunt deja un om al secolului trecut, îmi rămân nostalgiile, îmi rămân clădirile vechi. Și acum îmi place să mă duc să văd clădirile vechi, care sunt din ce în ce mai puține. Dar Bucureștiul, după părerea mea, își va păstra marca asta, ființa asta a lui, chiar și modernizându-se în continuare. Nu trebuie să ne fie frică de asta. Aerul acela special al lui dintre 3,00 și 4,00 dimineața va rămâne și dacă se umple de zgârie nori, așa ca New York-ul.

AGERPRES: Apropo de nostalgie. Care este amintirea dumneavoastră cea mai dragă legată de București?
Cristian Tudor Popescu: (Tace) Amintirea mea cea mai dragă … Nu știu dacă cea mai dragă, firește că locurile care m-au marcat sunt: Cinemateca, am spus Cinema Viitorul … Dar mai există unul. L-aș adăuga la acestea, și anume cârciuma Podgoria. Nu știți ce e asta. Domne, Podgoria era pe bulevard, chiar vizavi de McDonald’s-ul de acum, deci de la Cinema Studio te duci pe dreapta ca să intri în Piața Amzei, acolo la străduță, pe colț este acum o reprezentanță Nike sau ceva de fițe, așa. Ei bine, pe colțul ăla era o cârciumă numită Podgoria. Mi-amintesc și acum, eram student și acolo se bea vin cu ulcica de lut. Se servea vinul în ulcică de lut, era o cârciumă ieftină. Se serveau fripturi imense, pe grătar, de ce voiai, vin la carafă … Era o cârciumă din secolul XIX, în plin centrul Bucureștiului. Ei, în acea cârciumă am desfășurat unele dintre cele mai intense seri intelectuale ale vieții mele. Era extraordinar. Stăteam cu prietenii de atunci, discutam câte-n lună și în stele, la câtă energie aveam în noi, energie pe care, firește, că o consumam la cârciumă, în primul rând, nu realizând proiectele respective. A fost o universitate, poate cea mai puternică pe care am urmat-o, cârciuma asta Podgoria.

AGERPRES: Anii ’70…
Cristian Tudor Popescu: Sfârșitul anilor ’70-’80. Ea a fost desființată înainte de ’89. Nu mai știu ce s-a făcut în locul ei. A fost desființată că s-a constatat că era prea bună. În clipa în care Ceaușescu a constatat că mandatarii, persoanele care mai făceau cât de cât viața de trăit într-un local de genul ăsta, trebuiau lichidați, au dispărut. A dispărut cofetăria… Prin 1970 exista o cofetărie lipită de Romarta Copiilor, încoace, unde se vindeau savarine cu un gust deosebit, pentru că omul acela de acolo, mandatarul, le făcea la meserie, la privat.

Ei, experiența asta a ținut foarte puțin, pentru că s-a constatat că ea chiar merge. Adică lumea venea numai acolo, nu se mai ducea în altă parte. Și a desființat-o Ceaușescu imediat. Normal.

Deci o cârciumă.

AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Cristian Tudor Popescu: (Tace îndelung) Hm. Da. Domne, i-aș ura.. (Tace din nou) ca amintirea lui să rămână și atunci când nu vor mai fi aici decât ruine. Fie și ale blocurilor moderne pe care le vedem acum și pe care le considerăm nemuritoare. Nu? Tot ce vedem noi acum în jurul nostru — construcțiile astea tehnologice — ni se par indestructibile, ni se par că vor trăi veacuri de acum înainte. E, când și din aceste clădiri nu va mai rămâne aproape nimic — pentru că va exista și un astfel de moment, nu, istoria civilizațiilor ne spune că din fiecare oraș, până la urmă, rămân ruinele — aș vrea ca din orașul ăsta să rămână aerul acela dintre 3,00 și 4,00 dimineața, să bântuie pe locurile astea, chiar și atunci când nu vor mai fi oameni și nu vor mai fi decât ruine.

sursa-http://www.agerpres.ro/