Bucureștiul este cel mai frumos oraș al lumii, un amestec de Orient și Occident, afirmă academicianul Răzvan Theodorescu, președintele Secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”. El spune că admiră pitorescul, asimetria, haosul, bogăția arhitecturală ori spațiile cu verdeață ale Capitalei.
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES FOTO
„Cei care se plâng că nu au ce să vadă în București sunt sau inculți, sau răuvoitori. Bucureștiul poate să-ți arate povești extraordinare”, consideră academicianul.
Profesorul Theodorescu atrage însă atenția asupra faptului că Bucureștiul este, uneori, un oraș kitsch, cu locuitori asemenea, afirmând că mahalaua a invadat Capitala, nu în sens urbanistic, ci în cel mental.
AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?
Răzvan Theodorescu: Fără exagerare, unii, chiar din familia mea, se miră când spun că Bucureștiul este, pentru mine, cel mai frumos oraș al lumii. Este locul în care mă simt la mine. Sunt un bucureștean get-beget, culmea e că dintr-o familie ieșeană. Eu sunt un fel de, cum să spun, liftă moldo-valahă. Familia mea vine din Moldova. Eu sunt născut în București, crescut în București și sper să și mor în București.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?
Răzvan Theodorescu: Coincidența face … chiar (…) povesteam unor prieteni mai tineri cum, în copilăria mea, locul în care locuiesc acum — Cartierul Dorobanți — era marginea Bucureștiului. Locuiesc lângă blocul Perla, acolo era așa-numita ”Roata Lumii”, magazin cunoscut de toți copiii și de adulți.
Eu am locuit în perimetrul Parcului Bonaparte — Strada Tirana și apoi în Piața Amzei, loc mult drag mie, spre Ateneul Român și spre Cinematograful ARO, Patria de astăzi, unde mă duceam tot timpul. Eram mare consumator, ca puști, de cinematografie: filme sovietice, unele bune, pot să-mi dau seama astăzi, altele, de propagandă. Și apoi, la maturitate, m-am reîntors aproape de cartierul în care am copilărit și locuiesc în Dorobanți de aproape 40 de ani, dar nu în Cartierul de fițe al Dorobanților. Locuiesc într-un bloc făcut după cutremur. Glumeau șoferii mei, când eram ministru și după aceea senator, că eram singurul senator și ministru care stăteam într-un bloc. Nu prea se scria asta. Scria că stau prin vile. Nu am stat nicio secundă în nicio vilă, nici eu, nici copiii mei n-am acceptat să stăm în altă parte decât acolo unde mi-am construit eu apartamentul plin cu cărți, înghețat, în vremea lui Ceaușescu, astăzi foarte primitor.
AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?
Răzvan Theodorescu: Pitorescul, asimetria, haosul, sigur, după 1989 e foarte mult kitsch. Bucureștiul este, uneori, un oraș kitsch chiar el, pentru că locuitorii săi sunt locuitori kitsch. Vorbeam deseori de mitocănizarea României, de mahalagizarea României. Mahalaua a invadat Bucureștiul, nu în sens urbanistic, ci în cel mental, iar noi suntem la Academia Română și vedem vizavi Parcul pe care Guardia Națională, în vremea lui Caragiale, își făcea exercițiile cu Ipingescu și cu personajele din ”O noapte furtunoasă”. Alături e biserica (…), unde târgoviștenii au venit cu lumânări în cap, la sfârșitul Epocii Fanariote, și l-au blestemat pe Vodă. O plimbare pe Calea Victoriei, povestind istoria Căii Victoriei — a fost proiectul meu și când eram director al Televiziunii, nu am reușit să-l fac. L-am făcut la bătrânețe cu academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici la Realitatea. (…) Apoi n-au mai fost bani și ne-am oprit exact în dreptul Academiei. Și vreau să reiau proiectul ăsta pentru că îmi place să povestesc despre București. Vă dați dumneavoastră seama, foarte aproape de aici, sunt două case față în față. Ce extraordinar ar fi să pui o tăbliță, ca la Viena, care să indice: ”La 20 de metri, casa în care a concertat Franz Liszt!”; ”La 20 de metri, casa în care a intrat Lev Tolstoi în timpul Războiului Crimeii!” Ce ar fi și pentru bucureșteni și pentru străini… Am avut odată un proiect care s-a îngropat, el s-a realizat aproape complet, dar nu știu de ce Primăria nu l-a finalizat. Am realizat 12 panouri, scrise de mine și în franceză, și în engleză, ca să fiu sigur că ies bine, și în română, bineînțeles, cu povestea Căii Victoriei și a mahalalelor aferente. Am văzut panourile terminate, dar ele nu s-au mai pus. (…) De curând am sugerat unor colaboratori de-ai mei și sper că o să se realizeze — din câte am înțeles primarul Oprescu e de acord — în acest oraș în care se spune că n-ai ce să vezi să se realizeze așa-numitele ”itinerarii brâncovenești”, în care, într-o zi, fiindcă-i Anul Brâncoveanu, să vizitezi, de la Fundenii Doamnei, până la Colțea, până la Mogoșoaia, toate monumentele de epocă brâncovenească. Ăia care se plâng că nu au ce să vadă în București sunt sau inculți, sau răuvoitori. Bucureștiul poate să-ți arate povești extraordinare.
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES FOTO
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Răzvan Theodorescu: Niciodată. Nici când mi-a fost cel mai greu. Pentru că trebuie să vă spun că eu am contribuit la ridicarea Bucureștiului. Când eram dat afară din Universitate din motive politice, am fost trimis ca muncitor necalificat. Trei ani am legat fiare la Sala Palatului. Toate blocurile de la Sala Palatului au cunoscut câte un fier legat de necalificatul Răzvan Theodorescu în ’59 și ’60. Și iubesc zona aceea, chiar am și o poveste. Primul bloc din ansamblu, cel care face colțul de la Athenee Palace … Eram în pufoaică. Frig … Li s-a făcut milă de mine inginerilor. Mi se spunea ”Studentul”. ”Studentule, ai să faci, într-o cameră încălzită, (nu stăteam afară, pe placă), la hârtie milimetrică, planurile tuturor încăperilor apartamentelor”. Erau multe, de la Kretzulescu, până la Athenee Palace. Da bagă de seamă, le numerotezi — se pregăteau cheile, Gheorghiu-Dej urma să dea apartamentele respective, în ’60, muncitorilor, fruntașilor, intelectualilor partidului — apartamentele trebuie numerotate în sensul acelor de ceasornic. (Râde zgomotos) Ei, aici m-am blocat și primul bloc, cel de la colț cu Athenee Palace, este în sensul invers acelor de ceasornic și așa a rămas până azi.
Nu m-aș fi mutat niciodată din acest oraș, care are tot ce vreți, toate stilurile — de la cele de creație bizantină, până la stilurile moderne, cubiste și de avangardă. Este un oraș absolut fermecător.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?
Răzvan Theodorescu: După București, Parisul, care este un mare oraș imperial, și sucursala sa provincială, care este Washington.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Răzvan Theodorescu: Oamenii. Da, oamenii. Pentru că s-au schimbat. Vedeți, chiar în epoca stalinistă, în epoca aceea cenușie, oamenii erau mai civilizați. Acum vulgaritatea este foarte puternică. Eu n-am a mă plânge, pentru că pe mine mă recunosc oamenii și, chiar dacă nu mă iubesc, strâng din dinți și sunt politicoși, dar văd cum se comportă față de alți oameni, mai ales oameni mai în vârstă. Am făcut la TVR 2 o emisiune despre tatuaje. Nu-mi imaginam că sunt atâția tatuați, din toate generațiile. E un semn de coborâre la zona primitivă. Vorbesc nu de un tatuaj sau două, care pot să fie chiar atrăgătoare, ci de trupuri tatuate. Asta îmi dă măsura că Bucureștiul, uneori, seamănă cu o capitală africană.
AGERPRES: Care este locul dvs. preferat din București?
Răzvan Theodorescu: Locul meu preferat este cel în care ne aflăm acum — Grădina Academiei, spațiul Academiei. Aici m-am format de când eram cercetător stagiar, până azi, când sunt președinte de secție (n.r. Secția de Arte, Arhitectură și Audiovizual) la Academie. Oarecum tot spațiul care merge până în Piața Romană, până la mine în Dorobanți, în Piața Amzei, unde am amintirea bietei mele mame, răposate. Cam zona aceasta. Mărturisesc, iar aici nu e niciun pic de snobism, încurc foarte mult cartierele noi, necesare și bine că există, dar, pentru mine, Titan, Drumul Taberei, Militari … Le știu unde sunt, bineînțeles, am prieteni acolo, dar nu sunt locurile care să se lege în biografia mea. Biografia mea mergea puțin din Piața Aviatorilor. Fac o paranteză. Când eram ministru, eram într-o vizită oficială și un președinte al Franței saluta faptul — eram de față — că Piața Aviatorilor poartă numele lui Charles de Gaulle; și, în momentul acela, președintele român a aruncat o privire spre mine să adaug ceva. Și am adăugat președintelui francez, era Jacques Chirac: ”Da, dl președinte. Se numește Charles de Gaulle, înainte s-a numit Iosif Vissarionovici Stalin și înainte s-a numit Adolf Hitler”. La care am fost întrebat: ”De ce-ai spus-o?” Ca să se știe cum stăm noi, bucureștenii. Deci, de-acolo până la magazinul Unirea și de la Șoseaua Iancului, până — ce să vă spun eu — până la Gara de Nord — ăsta-i spațiul pe care-l cunosc eu și pe care-l îndrăgesc foarte mult.
AGERPRES: Că tot a venit vorba de străini. De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Răzvan Theodorescu: A, dacă li se explică Bucureștiul, pentru amestecul de Orient și de Occident. Sunt artere, cum este Lascăr Catargiu sau cum este Dacia sau cum e chiar Calea Victoriei, în care poți să înțelegi spiritul românesc prin arhitecturile, prin grădinile sale. Când în 1984-1985, alături de alți colegi, am protestat împotriva dărâmării unor monumente din București, ceea ce mi-a dăunat biografiei, dar asta contează prea puțin, regretam tocmai dispariția acelei suprafețe, cum spune un prieten al meu arhitect, egală cu suprafața Veneției, care, în Centrul Civic, era plină de grădini, case vechi și grădini de o mare frumusețe, case vechi, case istorice. Bucureștiul, am spus-o odată, este singura capitală din lume distrusă în timp de pace.
AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?
Răzvan Theodorescu: Bucureștiul de altădată, cu unele modernizări necesare de astăzi. De pildă, eu nefiind automobilist, nefiind șofer, salut ce s-a întâmplat pe Calea Victoriei cu pistele pentru biciclete. Sigur, prietenii mei șoferi o să mă înjure când o să audă asta. Da, sunt lucruri bune care s-au făcut în București și vreau să spun: primarii — amintesc pe Băsescu, pe Videanu, pe Sorin Oprescu, indiferent de atitudinea mea politică față de ei, — au făcut fiecare câte ceva bun. Eu rețin ce au făcut bun, zona podurilor … Vedeți, Bucureștiul este un oraș care s-a născut treptat, dar cei trei lideri care și-au pus amprenta asupra sa, place, nu place, sunt Carol I, Carol al II-lea, despre care nu mai vorbim nimic, am propus acum ca o alee din Herăstrău să-i poarte numele, și Nicolae Ceaușescu. Sunt cei trei lideri care și-au pus amprenta asupra Bucureștiului. Cel mai remarcabil este Carol al II-lea, care în 10 ani a reușit să determine transformarea Zonei de Nord, zona lacurilor, o zonă infestată de țânțari și mlaștini, în frumusețea care este acum. Paul Morand, într-o carte faimoasă, ”Bucharest”, spune: ”este cea mai frumoasă intrare într-o capitală europeană” — intrarea aceea dinspre nord, dinspre Băneasa.
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?
Răzvan Theodorescu: O să râdeți. Atunci când mi-era cel mai greu, când nu mai speram să revin în facultate. Atunci, în pufoaică, lucram pe acel șantier și după aceea mă duceam și ascultam Wagner și Mozart, în pufoaică, la Biblioteca Centrală de Stat. Are un cabinet de muzică. Sunt cele mai frumoase amintiri ale mele din București. Și, în week-end, mergeam prin biserici, citeam inscripții, nici nu știam vreodată că o să pot să-mi termin facultatea, dar atunci s-a născut și gustul meu pentru istoria artei, în care astăzi sunt profesor.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Răzvan Theodorescu: Să își păstreze pitorescul, să își păstreze bogăția extraordinară, care e verdeața, și să caute să nu distrugă urmele trecutului, așa cum se întâmplă într-o febră imobiliară care și ea ține de mitocănizarea României.
sursa-http://www.agerpres.ro/
