Luată la pas, țara noastră se dezvăluie în toate formele. După o zi în care ne-am desfătat ochii cu ceea ce ar putea și ar trebui să fie România, ne-am întors brutal la neplăcuta realitate. Intrarea dinspre Ostrov-Lipnița în orășelul Băneasa aduce un peisaj groaznic, potrivit celor mai pesimiste tablouri ale țării ăsteia. Sărăcie, mizerie, case dărăpănate, o cârciumă în care bețivul satului ascultă geamparale…
Pe măsură ce înaintăm către est, peisajul se schimbă. Apar tot mai multe dealuri, ceea ce ne face drumul tot mai greu și, în mod ciudat și enervant rucsacii parcă s-au îngreunat de când am plecat. În schimb, priveliștea este și mai frumoasă și trebuie să te scuturi de clișee precum „frumoasă țară avem”.
Două lucruri ne răsună în minte și caracterizează foarte bine regiunea: „din agricultură nu sărăcește nimeni” și „avem pământ agricol de nu avem ce face cu el”. Chiar așa și este. Am trecut pe lângă câmpuri imense cultivate și am vizitat și livezile din Ostrov (numai livezile celor de la Domeniile Ostrov au 500 de hectare). Este destul de clar că lumea din zonă trăiește din agricultură, de regulă cu pământul dat în arendă.
Iar culturile se pun și în funcție de subvenția la hectar, acesta fiind motivul pentru care suprafețele cultivate cu rapiță cresc. Altfel, foarte mult grâu, în timp ce floarea-soarelui și porumb mai puțin. Ba chiar în ce privește porumbul am înțeles că se stabilește de la început cât are nevoie fiecare pentru gospodărie, iar restul se plantează cu grâu sau rapiță.
Numai că nu este peste tot la fel. Evident că oamenii sunt diferiți, nu au cum să fie toți gospodari sau toți cu bun simț. De aceea apar personaje precum „bețivul satului” din Băneasa, orășel împărțit, extrem de vizibil, în două zone mult diferite: prima jumătate (cum intri dinspre Ostrov-Lipnița) este dezolantă, cu case urâte și o sărăcie ce pare generalizată (nici măcar DN 3 nu mai este asfaltat pe bucata aceea de drum, e piatră cubică) și jumătatea din cealaltă parte, unde casele devin brusc cochete, e curat, peste tot asfaltat etc.
Trecerea prin Băneasa a fost, oricum, trezirea la realitate, că prea visam. Bețivul satului, mizeria, geamparalele de la ora 13.00, cerșetorii (unii realmente agresivi, se țin după tine până când le dai ceva) și copiii desculți, murdari și cu privire tristă.
După Lehliu Gară și Băneasa e clar că în zona asta are o problemă cu orașele sau orășelele, mai toate urcate în rang în 2004, fără să aibă legături prea mari cu acest rol. Sunt sate cărora așteptata aderare la UE (și adaptarea la cerințele uniunii) le-a schimbat soarta, unele și-au pierdut identitatea , în vreme ce în localitățile mai mici oamenii sunt liniștiți și amabili.
După Băneasa urmează Negureni, unde nu am văzut nimic impresionant sau ieșit din comun. Iar faptul că pensiunea din localitate are prezentări extrem de proaste pe net, am decis să ne împingem picioarele până la apariția a noi bășici astfel încât să ajungem în Ion Corvin. Unde am găsit Popasul Vivi, o pensiune deja inclusă în traseele străinilor care străbat România și alte țări pe bicicletă. Cochetă, curată, ieftină și (foarte important) cu internet.
Pentru că nu doar dormitul confortabil ne împinge către pensiune, dar și lipsa semnalului de la operatorii mobili. Până la un punct este de înțeles, investițiile de infrastructură în zone cu puțini clienți și trafic nesemnificativ nu se justifică. De altfel, dacă mergi cu mașina treci rapid prin zonele fără semnal (nici măcar GPRS), dacă nu ești atent la telefon nici nu își dai seama că nu mai ai acoperire.
Numai că ar fi mai bine dacă ar modifica hărțile cu acoperire astfel încât să reflecte realitatea. Nu de alta, dar sunt mai multe goluri de semnal pe hartă, nu doar cele care apar oficial și să te ferească Dumnezeu să ai nevoie să comunici cu cineva când ești prin zonă. În Ion Corvin doar pe stradă e ceva semnal, la pensiune lipsește complet și e absolut ciudat să-ți vezi telefonul cu net funcțional, dar cu semnalul „no service” afișat pe ecran.
Nici în această comună lucrurile nu par tocmai strălucite, de parcă apropierea de Constanța, țara se transformă în varianta sa rea. La taclale pe aici, aflăm că la un moment dat, acum un an-doi se vorbea despre dezvoltarea unui parc eolian în zonă. Proiectul a picat pentru că cineva a anunțat la ministerul Mediului că în Ion Corvin e o rezervație dedicată gâștei cu gât roșu. Sătenii au plecat cu toții în căutarea respectivelor gâște. Știau că-s gâște și rațe prin bălțile din zonă, dar dintre cele comune. N-au găsit respectiva specie, probabil a fost doar o talpă a unui concurent.
Așa ca fapt divers, unul dintre locuitori ne spune că a vrut să se angajeze ca tehnician la viitorul parc eolian și i s-au cerut 10.000 de euro, pe care urma să-i recupereze din salariul viitor de 4.000 de lei…
Cam asta ar fi această etapă din România reală. Mâine luăm iar dealurile la pas către Adamclisi, ne-am rezervat, tocmai din cauza drumului o distanță mai scurtă, doar vreo 15 km. Iar de la Adamclisi la Constanța mai avem doar două borne, Cobadin și Murfatlar.
sursa-http://www.businesscover.ro/
