Nu merită. Și am avut dreptate.

Cu toată hârțogăraia pregătită, ieșim din lift. Paznicul ne instruiește. Părinții n-au voie să intre. În capătu’ holului e sala pentru înscrieri. Da’ trebuie să ne oprim într-o clasă, să completăm fișa-tip. Intru, mă așez, scot pixul. Cineva ne vorbește ca-n clasa a treia. ”Aveți grijă, nu greșiți, nu mâzgăliți. Dacă nu-i bine, n-am să vă dau prea multe fișe.”

Ajung în capătul holului. Vreo 30 de oameni, buluc, în fața sălii. Și tot vin. Acu’ începe distracția. Stăm înghesuiți, în fața sălii. Fiecare ține cu dinții de locu’ lui, să nu piardă rându’.

O oră. O oră jumate. Două ore. 40 de grade. Încep să amețesc. Mi se înmoaie genunchii, văd galben și-mi ard urechile. Am o cădere de calciu. Băga-mi-aș pula, asta-mi lipsea. Mă pun jos, pe podea. Toți se uită la mine.

O sun pe mama, să plecăm, ne întoarcem mâine. Mama vorbește cu paznicu’, intră și se pune la rând în locul meu. Mă duc la baie, îmi dau cu apă pe față. Într-o oră, mai fac drumul ăsta de vreo două ori. Candidații încep să facă scandal. Că, la dracu, ce mă plimb atât. Dacă ar fi așa, s-ar plimba și ei de colo-colo. Unu’ îmi zice că mi-am pierdut rându’, gata.

Mama se enervează, vrea să-nceapă un discurs, o ceartă, ceva. O opresc, n-are sens. Nu merită. Și am avut dreptate. După doi de ani facultate, chiar n-a meritat.