De mai bine de 5 ani vorbim despre criza din imobiliare și scăderile de preț. De peste 1.825 de zile așteptăm cu sufletul la gură anunțul unui nou… „minim istoric pe piața imobiliară”. Și cam atât.
Alina Necula, Head of Marketing & Sales Adama, membru Immofinanz Group
De parcă am devenit autiști la ceea ce se întâmplă în actualul sector imobiliar și refuzăm să acceptăm o nouă realitate a pieței. Ne-am transformat în piața lui „cel mai mic preț”, dar uităm că vorbim despre cumpărat locuințe, nu bunuri de larg consum. Și pierdem din vedere unul din cele mai importante aspecte necesare pentru o piață matură și sănătoasă: educarea cumpărătorului.
Dai puțin, dar știi cât face?
Statisticile indică românii drept un popor de proprietari, dar o dată cu noile reguli ale jocului imobiliar, se pare că tocmai pe mentalitatea asta se mizează și cam atât. Clienții uită că își cumpără, de cele mai multe ori, o locuință o dată în viață, iar cei care vând exact pe acest lapsus pariază. Devii proprietar cu acte în regulă și te bucuri că ai un apartament nou cumpărat cu bani puțini.
Poate că nu imediat după petrecerea de inaugurare a noii locuințe, dar după o perioadă de locuire este posibil să te întrebi dacă banii pe care i-ai plătit au fost o investiție sau o cheltuială. Și așa descoperi o clădire construită precar, garanții de la dezvoltator care nu au existat niciodată și finisaje de o calitate îndoielnică. Inutil să mai amintim că probabil ai constatat încă din primele zile de când te-ai mutat că până la metroul din apropiere ai de parcurs distanța pentru semimaraton, iar la prima ploaie doar cizmele de cauciuc te mai pot scoate din așa-zisul ansamblul rezidențial.
Un rău necesar sau un bun inaccesibil?
Și tocmai din cauza unor asemenea situații, concepția generală despre locuințele nou-construite este fie că sunt un rău necesar, fie un bun inaccesibil. Nimic mai neadevărat. Și aici ar face diferența un cumpărător educat și informat despre domeniul imobiliar.
Există în piață apartamente la un raport calitate-preț corect, care se adresează clasei de mijloc, garantate de constructor și dezvoltator în care, dacă te muți, știi că ai făcut alegerea corectă. Pentru a ajunge însă până aici, trebuie să știi cum să faci abstracție de zgomotul de fond produs de piața lui „cel mai mic preț”, să cântărești atent variantele pe care le ai și să iei în calcul toate aspectele, de la reputația dezvoltatorului, la calitatea construcției și a finisajelor sau zona în care urmează să te muți.
Criterii pe care ar trebui să le considerăm normale. Așa cum o normalitate în orice stat cu o piață imobiliară dezvoltată este și schimbarea periodică a fondului locativ cu unități noi pe care cei în căutarea unei locuințe să le achiziționeze, și nu resuscitarea unor apartamente vechi.
O piață educată a clienților ar trebui să știe și cum să evalueze un program guvernamental așa cum este programul Prima Casă și să nu îl transforme într-o cursă contracronometru și fără direcție până la epuizarea fondurilor. Pentru că mirajul Prima Casă nu a făcut decât să crească artificial până la plafonul maxim permis prețul locuințelor vechi astfel încât tinerii clienți ajung să achite credite timp de 30 de ani pentru niște produse imobiliare expirate încă de la achiziționare.
S-ar putea spune că primii pași spre educarea pieței locale au fost făcuți în direcția lansării unor statistici publicate periodic privind evoluția prețurilor. Este de ajuns să încercăm să aliniem toate informațiile din piață în acest sens și vom descoperi cât de diferite sunt perspectivele. Astfel, ajungem ușor la concluzia că, într-o piață needucată, publicarea acestor date atât de eterogene, cu metodologii diferite, este mai degrabă o iresponsabilitate decât un act de transparență.
Soluția există, iar dobândirea unei piețe imobiliare mature nu se face prin politica celui mai mic preț, ci prin strategii sustenabile în baza cărora să ne întrebăm „în câți ani putem câștiga cei șapte ani de-acasă din imobiliare?”.
