Aseară, Gala Premiilor de jazz pe 2013. În Hard Rock Cafe. Jumătate de club gol. În rest, staff-ul, trupele nominalizate și prietenii lor. Poate pentru că localul e la mama dracu, iar berea la draft e 12 lei.
Pe scenă, doi indivizi. El, trecut de bătrânețe. Vorbește lent, un cuvânt pe minut. Până își termină propoziția, suntem deja la masă, am dat și comanda. Ea, pe la 50 de ani. Într-un dres cu model de portjartier și o rochie scurtă. O curea lată i se reazemă pe burtă.
– Mi-e teamă să nu fie în stilul TVR, îmi spune V.
Ne amenință cu surprize peste surprize. Ce-i drept, rămânem muți de uimire când începe un număr de magie. Un puștiulică, de vreo zece ani, învârte niște inele. Le bagă și le scoate. De unde apucă. Îi ia mai mult să le așeze la loc în geantă decât a durat numărul. În toată seara, face asta de trei ori.
– Asta-i România, jur. Un număr de magie într-o seară de jazz. Nici nu știi cum să reacționezi.
Fiecare trupă cântă două piese. Prezentatorii vorbesc dublu. Vorbit e mult spus, citesc de pe foi. Chiar ș-așa, mai greșesc un nume, un cuvânt, mai repetă o propoziție. Și ei, ca oamenii. La un moment dat, în timp ce ăștia vorbesc pe scenă, barmanii se adună în jurul unei mese și încep să cânte ”La mulți ani”. Din toți rărunchii. Și sunt vreo 15. Moșulică rămâne blocat, cu microfonul în mână. Nu mai e nimeni atent la el.
La ultimele două trupe, mai suntem noi doi, și asta pentru că am venit cu una dintre trupe, staff-ul și organizatorii. Jazz-ul e muzica mea de suflet și chiar mi-au atras atenția vreo trei trupe. Dar tot ce voiam, după patru ore de Gală, era să mă sinucid.
Acum, ghiciți cine a fost implicat în organizare. ICR. Cu asta am spus totul.
de
