de
Denisa Niță
Examen oral la Etică. Mă așez pe scaun, în fața mea e proful de seminar, proful de curs și o colegă. Ea e ”martor”.
După ce proful de curs mă laudă, cel de seminar îmi spune cu condescendență că lucrarea mea, în care explic de ce oamenii akratici (nestăpâniți) nu pot fi numiți vicioși, în viziunea lui Aristotel, e proastă. Foarte slab eseul. Am nota 5 pe lucrarea asta.
Îi spun că asta e, atât am înțeles, atât am scris. Și sunt mândră de lucrarea mea, în condițiile în care la seminar nu mi-a explicat nimeni și n-a fost interesat să înțeleg
”Etica Nicomahică”.
Se uită amândoi la mine cu ochii ieșiți din orbite. Aveam în minte un discurs prin care le explicam de ce spun asta, cu argumente concrete. Dar reacția mi-a tăiat macaroana.
”Cu siguranță e vina ta, nu a profesorului!”
M-am înroșit și am simțit cum ard măruntaiele în mine de nervi. Dar am tăcut. Am tăcut.
