Un distins profesor universitar, d. I. Simionescu, care a fost de curând la Marienbad, e minunat de civilizaţia de pe acolo. Îşi aduce aminte că, fumând odată într-o pădure de lângă Viena, un jandarm i-a spus “verboten” şi era mai-mai să-l amendeze. Pornind de la această pildă, d. profesor e înclinat să compare România cu Africa.
Să-mi dea voie d. profesor să nu fiu de acord cu d-sa şi să afirm că între civilizaţie şi ordine nu e nicio legătură, ba, mai mult, că de-ar fi, noi am fi sortiţi să rămânem într-o veşnică sălbăticie africană. Ordinea e chestiune de rasă. Popoarele nordice, în special germanice, au o mare înclinare către supunerea la iniţiativa colectivă. Eu cred că un neamţ lăsat într-o pădure unde n-ar fi scris pe fiece copac “la dreapta”, “la stânga”, “în sus”, “în jos”, “interzis” etc. s-ar rătăci. Mediteraneenii însă, fie ei de o civilizaţie oricât de veche, nu pot suferi limitarea individualităţii. Eu am văzut la Roma vardişti italieni cărora guvernul le dăduse pompoase uniforme de metropolitani britanici, care însă mâncau cireşi din cască. Totdeauna un italian va admira ordinea germană fără s-o respecte şi un german se va entuziasma de debandada orientală fără s-o poată util mânui. Dau, spre folosinţa d-lui profesor, două scene caracteristice.
Popescu se află într-un oraş din Germania. E căldură mare. Trecând printr-un parc, concetăţeanul nostru o ia prin iarbă, pe la umbră. Un agent cu căutătură fioroasă strigă gros:
– Verboten!
D. Popescu (fugind repede pe alee, fâstâcit): – E “verboten”? Scuzaţi, n-am ştiut! Măi, ai dracului, ce ordine! Unde vezi aşa ceva la Bucureşti?
Încă plin de emoţie, d. Popescu scoate o ţigare, o aprinde şi aruncă băţul de chibrit pe jos. Acelaşi glas grozav răsună:
– Verboten!
D. Popescu a înlemnit. Agentul îi arată cu degetul chibritul. Compatriotul meu şi al d-lui Simionescu se pleacă umilit, ia chibritul de jos, în pune în buzunar şi se retrage de-andaratele, salutând mereu şi bâlbâind:
– Am înţeles, să trăiţi, verboten, scuzaţi, vă rog…
Măi, ai dracului, ce civilizaţie! Phi! Să fie la noi asta!
A doua scenă se petrece la Bucureşti, în Cişmigiu. D. Popescu calcă ţanţoş pe iarbă.
Un sergent (umil) – Conaşule, să trăiţi, nu-i voie! Popescu – Ce nu-i voie, mă?
Sergenul – Nu-i voie, să trăiţi, a se călca pe iarbă.
Popescu (imperturbabil) – Da’, ce mă, e moşia ta?
Sergentul – Nu e a mea, conaşule, da’ e orden!
Popescu – Cum mă, pungaşilor, d-aia plătim noi impozite, să nu putem călca pe iarbă verde?
Sergentul (convins în parte şi el, nemaiavând argumente).- E orden, mă rog, vă facem contravenţie…
Popescu – Mie să-mi faci contravenţie?
Sergentul – Păi, dumneavoastră, dacă e orden!
Popescu – Ştii tu cine sunt eu, mă?
Sergentul intimidat nu ştie o clipă ce să facă şi spre a-şi disculpa autoritatea atinsă face din umeri către spectatori cu sensul: – Ce să-i fac, dacă nu vrea! Se retrage bolborosind ceva ce se poate simboliza: D.Î.P.M.
Popescu îşi vede de drum indignat şi exclamând: F.V.M.Î.C.
Titlul original: „Două civiliaţii”. Articol publicat la 26 iulie 1938, în Adevărul literar şi artistic.
