Existență și ființă
De îndată ce orice preocupare metafizică trebuie să valorifice experiența noastră în totalitatea ei, este de la sine înțeles că prima problemă care se pune privește existența însăși a acestei experiențe și încă – un capitol mai general decât atât – faptul că ceva este. Este, nu în înțelesul că există, ci este pur și simplu. Adică ar însemna că prima problemă a metafizicii este aceea a ființei în genere.
Domnilor, această problemă este contestată în general ca problemă. Se spune de obicei că ființa fiind felul cel mai general, el nu poate, acest fel cel mai general, nu poate să fi definit, fiindcă definiția se face – după cum știți d-voastră – prin genus proximum și differentia specificae; or, cum nu există un genus proximum pentru ființă, nu poate să existe nici diferență specifică pentru ființă.
Problema este mai veche și în general ea se dezbate în legătură cu afirmația aristotelică – pe care d-voastră o știți – afirmație care pretinde că ființa, a fi, adică, nu este un gen. Domnilor, mie nu mi se pare chiar așa de clar […].
Existența este o poziție – așa cum se zice în jargonul metafizic – ontologică, antică; este ceva care există, care există în realitate, ceva care se comportă, într-un anumit fel, în lumea din afară de mine.
Pe câtă vreme ființa ca atare nu privește propriu-zis existența unui ceva; ființa ca atare privește o unitate, unitatea înăuntrul căreia sunt anumite raporturi. Ființa lui este obiect în afară de existența lui; existența lui este ceva care se adaugă totalității ființei, nu îmbogățește conținutul ființei, ci pune această ființă într-o altă situație. Dar ființa ca atare, ființa este ceva; și, fiind ceva, nu se poate spune că nu este un gen cum se spune în logică […].
Ființa ca subiect
Domnilor, tot ceea ce este ceva, este o ființă. Care însemnează ceva, un ceva care împlinește anumite funcțiuni; astfel că, de câte ori mă aflu în prezența unui anumit fel de întâmplări, eu trebuie să spun că există un ceva […]. Ceva-ul acesta se poate identifica cu subiectul gramatical? Păi, d-voastră știți că în istoria filosofiei încercarea aceasta s-a făcut, a făcut-o cel puțin Leibniz. Ceva mai mult, Leibniz definește chiar substanța, pornind de la forma gramaticală judecății […].
Dar un lucru care nu există, însemnează că nu există pur și simplu? Ceva care nu există, nu cade în nici un fel de sub posibilității noastre? Ba da. De îndată ce despre ceva care nu există eu pot să afirm că nu există însemnează că totuși există într-un oarecare fel pentru mine, de îndată ce eu fac afirmații asupra lui. Nu se poate face nici un fel de afirmație asupra a ceva care nu există. Când eu spun, de pildă: Nu există un balaur cu șapte capete, asta însemnează că nu există în realitate un balaur cu șapte capete, dar nu că un balaur cu șapte capete n-ar avea nici un fel de ființă. Nu. Are, într-un fel, o ființă acest balaur cu șapte capete, de vreme ce eu spun despre el că nu există.
Va să zică, vedeți d-voastră, ființa în genere, ființa ca atare, este, ca să zic așa, nu definită, dar în sfârșit, încercuită oarecum prin faptul că asupra acestui ceva eu pot să fac afirmații […].
Subiect și obiect
Când eu spun, cum spuneam adineaori: „balaurul cu șapte capete este un animal foarte primejdios”, eu pot să-mi închipui că nu există balaurul cu șapte capete. Când eu spun că el este un animal foarte primejdios, nu însemnează că el există ca un animal foarte primejdios, ci însemnează pur și simplu că dacă un balaur cu șapte capete există, atunci, cu siguranță că el este un animal foarte primejdios. Va să zică, existența, propriu-zis este cu totul altceva. Când însă obiectul mi se impune mie din afară într-un oarecare fel, atunci evident că avem de-a face cu alt fel de obiect. în propozițiile mele subiectele acestea pot să fie, prin urmare, de două categorii: pot să fie subiecte pe care eu le inventez, le trăiesc, le creez prin imaginația mea, sau pot să fie subiecte pe care eu nu le inventez, care mi se impun.
Care e deosebirea între unul și altul?
Cel dintâi nu este decât ca subiect al unei propoziții mea; cel de al doilea formează materia, oferă materia de subiect pentru propoziție mie. Există, cu alte cuvinte, este și în afară de faptul că eu fac sau nu fac propoziție cu el, că eu îl întrebuințez sau nu îl întrebuințez ca subiect. Ȋn cazul acesta subiectul nu mai însemnează subiect de propoziție, ci însemnează altceva și [anume], însemnează suport al unui eveniment, purtător al unui eveniment.
Vom spune deci că ființa se delimitează oarecum, se lămurește oarecum, se lămurește pentru noi prin aceea că orice ființă este un subiect și vom preciza că subiect însemnează tot ceea ce poartă ceva – fie ca predicat într-o judecată oarecare fie ca suport -, poartă o întâmplare în realitatea obiectivă.
Evident, această din urmă categorie de subiecte formează o categorie de ființe deosebite de cele dintâi, prin aceea că ele pot să fie subiecte de propoziție și ele sunt ființe chiar dacă nu sunt subiecte de propoziție. Dar, în general vorbind, ele pot să fie subiecte într-o propoziție a mea. Adică și a doua categorie de ființe sunt, pentru mine, obiecte. Foarte bine, dacă sunt pentru mine obiecte, parcă ne dă o indicație: ele sunt obiecte; și sunt obiecte pentru mine, va să zică eu sunt altceva decât aceste obiecte […].
Prin urmare, în afară de subiecte de propoziție și de subiectele acelea ontice – care au calitatea că sunt obiecte pentru mine -, noi mai descoperim încă un fel de ființe. Acest fel de ființe este determinat sau este definit, identificat, prin faptul că orice ființă poate să fie obiect. Ȋn afară de faptul că orice ființă este un purtător de ceva (este un subiect), orice ființă poate să fie un obiect. De îndată ce este obiect, el este obiect pentru cineva, pentru ceva; și, fiind obiect pentru cineva, acel cineva sau ceva este, iarăși, subiect. Subiectul acesta se deosebește de celelalte subiecte care pot să fie obiecte?
Evident că se deosebește de celelalte două categorii, de îndată ce ele, aceste două categorii, pot să fie obiecte pentru subiect și subiectul nu poate să fie obiect pentru acele obiecte. Va să zică, nu există o reciprocitate, o posibilitate de a inversa termenii raportului acesta. Raporturile subiect-obiect sunt univoce, merg într-o singură direcție – aproximativ aș zice univoce, merg într-o direcție, da, dar evident că subiectul acesta: − pentru care celelalte două categorii de subiecte sunt obiecte − nu se deosebește în el însuși; întrucât este subiect, nu se deosebește ca structură intimă de celelalte, adică și cu el se poate întâmpla ceva, și el poartă ceva […].
Desigur, orice subiect poate să devină obiect, orice obiect este subiect; dar un obiect este subiect pentru o anumită situație și niciodată pentru situația inversă. Există, prin urmare, o ordine a ființelor. Prima idee de ordine pe care o introducem, pe care o descoperim, prin urmare, în experiența noastră, se face în legătură cu ideea generală de ființă. Orice ființă se definește prin aceea că este subiect, orice subiect poate deveni obiect pentru un alt subiect, care, la rândul lui, devine și el obiect pentru un alt subiect. Dar drumul acesta de transformare a subiectului în obiect ia o singură direcție, nu este reversibil. Nu se poate răsturna raportul acesta de subiect-obiect. Adică subiect-obiect sunt, propriu-zis, existențe sau ființe funcționale. Nu în sine poate să fie cineva obiect; cineva poate să fie în sine cel mult subiect. De aceea eu definesc ființa ca subiect, nu ca obiect. Obiect este un subiect în legătură cu altceva, subiect este ființa în ea însăși. Vedeți prin urmare că atunci când spuneam, la începutul conversației acesteia, că, totuși, se poate afirma ceva despre acest ceva, care este ființa, nu greșeam chiar așa de mult. Pentru că, a afirma că o ființă este un subiect este, fără îndoială, ceva mai mult decât o tautologie; pentru că, în momentul în care eu definesc ființa ca subiect, o definesc nu atât prin ea însăși, cât prin funcțiunea ei […].
Ce este ființa? Ființa și neființa
Ființă este acel ceva care poate să fie subiect. Ceea ce nu poate să fie subiect, asta este neființă – și asupra unei neființe nu se poate afirma nimic. De îndată ce nu poate să fie subiect, nu poate să existe nici măcar gramatical, nici măcar noetic, în domeniul vieții mele sufletești (nici măcar ca o invenție). Și dacă nu se pot face afirmații asupra ei, nu poate fi nici măcar subiectul unei propoziții […]. Noi putem face afirmații și asupra neființei ca atare, dar nu putem face afirmații asupra lucrurilor din neființă. În ființă ca atare există, adică ea este posibilă de a fi subiectul unei propoziții; adică, această neființă are această particularitate, că este goală de orice conținut […].
Vedeți, ființă are un plural: ființe; neființă n-are plural, nu se poate spune „neființe”. De aceea spun eu că ceea ce nu poate să fie obiect aceea nu există, aceea nu poate să fie subiect (în nici un fel subiect), nici pentru că pățește ceva, nici pentru că se pot face afirmații asupra lui. Ȋn momentul în care eu pot să fac, în care eu am de-a face cu un subiect, atunci am de-a face cu ceva.
Trebuie să repet nu știu a câta oară că acest ceva cu care eu am de-a face – care este ființa de care vorbeam – nu implică, în forma cea mai generală, nici un fel de existență specială; nu implică decât această singură posibilitate: de a fi subiect – această singură posibilitate nediferențiată de a fi subiect. Prin urmare, ființa este tot ceea ce poate fi subiect. A fi subiect însemnează a putea să devii, în anumite împrejurări, obiect.
Subiectul există în el însuși, obiect nu există decât în raport cu subiectul. De aceea ființă se definește, se precizează prin aceea că este un subiect și nu se precizează, nu poate fi defini prin aceea că ar fi un obiect. A fi subiect înseninează pentru ființă ceva nediferențiat. A fi subiect este o funcțiune generală. Există însă mai multe feluri de a fi subiect. Aceste diverse feluri de a fi subiect hotărăsc în experiența noastră, în totalitatea experienței noastre de diversele feluri de a fi.
Ființă este, prin urmare, modul cel mai general al lui ceva. Înăuntrul acestui ceva se pot deosebi categorii, iar metoda de a ajunge la diversele grupe, la diversele categorii de ființe este metoda care stabilește întrucât felurile de ceva pot fi subiecte.
Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu – carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)
