Mi-aduc aminte: în plin comunism, dădeai de câte un om într-o funcţie de decizie, undeva. Câteodată, un om competent, spiritual, inteligent – nu o arăta prea tare, că era periculos – dar era astfel şi nici nu-i plăcea să nu fie. Acum se urăşte inteligenţa. Abia acum a devenit viaţa insuportabilă în ţara asta, abia acum! Sub comunişti am dus-o cum am dus-o: puşcărie, porcării, confiscări, ticăloşii cumplite. Dar ticăloşii, nu imbecilităţi! Între ticăloşie şi imbecilitate e o diferenţă mare de calitate. Ticăloşia este abjectă, ignobilă, deliberată, ea vine dintr-un suflet negru sau întunecat, sau din prostia specifică locului, omului sau grupului. Acuma, prostia este universală, e peste tot. Este unanimă! Pentru că ei, proştii, sunt ignoraţi statistic: nu se ţine seama cât sunt de mulţi, nici cât sunt de puternici, de ridiculi şi de odioşi. Nimeni nu-l vorbeşte de rău pe-un prost. Pe deştepţi, da: ”periculos de inteligenţi!”.
Idioţia a ajuns abia acum la putere! Înainte era răutatea, hrăpăroşenia, setea de putere, dorinţa de răzbunare, invidia. Sentimentele cele mai sinistre de invidie au generat comunismul. Comunismul nu a fost altceva decât invidie…
Eu am fost învăţat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se laudă cu graţie, cu talent, îţi place să-i auzi lăudându-se. Sunt alţii care se autocritică, aşa, cu răutate, cu violenţă, cu scârbă, şi e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, eşti de acord cu ei despre ei înşişi. Însă problema asta cu înţeleptul şi farmecul nu ştiu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăţi, nu în toate.
Ţin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrâneţe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competenţă, şi politeţe, şi spirit. Nu arăta prea pe faţă, fiindcă era periculos a dovedi că eşti deştept. Dar nici nu o ascundea faţă de omul pe care îl bănuia că e ca el. Or, actualmente, nimeni nu mai bănuieşte că cineva poate fi deştept, fiindcă e prea sinistră bănuiala. Ura faţă de inteligenţă este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi. În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului.
Am ajuns în epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual, capabil să spună limpede, amuzant şi frumos ceva real. N-am auzit pe cineva făcând aşa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă aşa-zisul său curaj, care nu există, cu aşa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală).
Nimeni nu iubeşte adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim şi rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă şi gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitaţi-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit nişte mari naţiuni ale Europei. Ce a fost Franţa până la Revoluţie? O acumulare de inteligenţă, de generozitate, de curaj, de frumuseţe şi de spirit. Iar cei care au provocat Revoluţia erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici şi cei mai omenoşi. Ei au pregătit Revoluţia tocmai din cauza asta! Dar cei care au ADOPTAT Revoluţia, din ticăloşenie şi din tâmpenie au adoptat-o! Continuă şi acum, tot din cauza asta.
Sursă: Adevărul.ro
Foto: Constantin Ciocan
