România şi-a smuls cu forcepsul prezenţa europeană şi independenţa la jumătatea secolului XIX. Cu forcepsul şi, spun multe voci autorizate, cu sprijin profund din partea Masoneriei, fără de care nu ar fi existat nici Principatele Unite ale lui Cuza, nici Regatul României al lui Carol I şi nici România Mare a lui Ferdinand. Atunci, ca şi acum, eram văzuţi de marile puteri cu ochi care alunecau din spectrul indiferenţei, către cel al proprietăţii sau pur şi simplu al dispreţului.
Şi ca să clarificăm neînţelegerile, România şi-a proclamat independenţa în Parlament la 9 mai 1877, adică acum 136 de ani.
UN PIC DE ISTORIE
Politic vorbind, Ţările Române erau încă într-o situaţie delicată. Deşi unirea de sub Alexandru Ioan Cuza fusese recunoscută de marile puteri, valabilitatea actului era doar pe perioada vieţii acestuia, ţara nu era independentă, ci sub suzeranitate turcă, iar ruşii abia aşteptau un prilej de a deveni stăpânii ţării. Aşa că, actul aproape disperat al ceea cea fost ulterior numit Monstruoasa Coaliţie de a-l forţa pe Cuza să abdice şi înlocuirea sa cu un domnitor străin este mai mult decât explicabil.
Liderii politici români ai vremii cu Ion C. Brătianu şi C.A. Rosseti ca purtători de stindard l-au adus în ţară în 1866 pe prinţul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, acesta devenind domnitorul Carol I până în 1881, când titulatura sa s-a schimbat în rege, iar ţara a devenit regat.
Remarcabil e faptul că odată cu venirea lui Carol, Parlamentul a adoptat una dintre cele mai moderne constituţii ale vremii, chiar dacă cu concesii făcute marilor puteri, iar apariţia acestuia în vârful politic românesc s-a datorat în primul rând relaţiilor excelente dintre familia sa şi cea a lui Napoleon al III-lea al Franţei, ţară de susţinerea căreia Principatele Române aveau nevoie ca de aer pentru a-şi păstra existenţa.
Carol I, primul rege al RomânieiSusţinere pe care a primit-o din părţi, pentru că francezii, englezii şi principatele germane au tărăganat recunoaşterea independenţei declarate de Parlament pe 9 mai 1877, până în 1880, evident din cauză de interese financiare – vezi celebra afacereStrousberg.
Atunci ca şi acum România trebuia să-şi plătească scump fiecare „favoare” primită din Occident. Cam la fel am plătit şi Rusiei, care a lăsat României Dobrogea, dar a preluat judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei. Asta ca să nu mai pomenim refuzul primirii diplomaţilor români la negocierile de pace , la tratatul de la San Stefano sau la revizuirea acestuia de la Berlin, când Brătianu şi Kogălniceanu au avut un fel de rol de invitaţi în afara evenimentului.
BANII
Încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat crearea unui sistem economic viabil, iar una dintre primele ţinte ale domnitorului a fost crearea unui sistem monetar. Pe teritoriul României circulau o sumedenie de monede, 80 mai exact, iar Cuza a intenţionat să impună romanatul – moneda naţională. Evident, s-a trezit cu nişte tălpi teribile din partea marilor puteri şi ideea a fost amânată. Asta nu l-a împiedicat să umble la impozite, să anuleze dările ţăranilor către proprietarii de pământ şi să impună taxe individuale.
„Dezorganizarea şi anarhia în circulaţia monetară, lipsa monedei naţionale şi existenţa multor etaloane străine monetare, mai multor preţuri pentru aceleaşi mărfuri împiedicau şi îngreunau realizarea funcţiilor banilor de măsură a valorii, de mijloc de circulaţie, mijloc de plată”, scrie Victor Axenciuc în Evoluţia Economică a României.
Haosul monetar producea astfel efecte precum cantonarea capitalurilor în sfera circulaţiei şi schimbului unde aduceau profituri mult mai mari şi determinau neglijarea sferei industriale – adică o stare de lucruri tare asemănătoare cu cea a pieţelor actuale mai interesate de plasamente financiare, decât de finanţarea producţiei.
Cum Cuza nu a putut mişca în front, din acest punct de vedere, abia în 1867 a putut fi creat un sistem monetar care a adoptat leul ca monedă cu 100 de subdiviziuni, iar 13 ani mai târziu România a avut şi o Bancă Naţională. Apariţia BNR a fost precedată de emiterea, în 1877, a primelor bancnote româneşti, de fapt nişte bilete ipotecare cu rol de finanţare a cheltuielilor de război a căror valoare a sărit de 26 de milioane de lei la valoarea vremii. În 1882, BNR a retras biletele ipotecare înlocuindu-le cu bancnote în adevăratul sens al cuvântului.
AGRICULTURA ŞI INDUSTRIA
Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al celor două principate româneDeşi a ratat-o cu banii Cuza s-a mişcat în alte domenii. A secularizat averea bisericii , a introdus un Cod Civil – copiat aproape cuvânt cu cuvânt din cel francez, care a scos ţara din feudalism, dar a ignorat complet diferenţele de stare socială, politică şi organizaţională dintre cele două sisteme şi astfel a creat uneori dileme, legea fiind pur şi simplu în afara realităţii din teren, iar asta i-a îndepărtat pe locuitorii ţării – covârşitor din mediul rural – de ideile sale.
Un exemplu e obligativitatea învăţământului primar – decizie excelentă care însă a intrat în conflict şi cu marii proprietari de pământ – care aveau nevoie de oameni pe câmp nu la şcoală – dar şi cu ţăranii, care preferau să-şi ţină copiii acasă pentru a munci.
A încercat şi o reformă agrară, parţial reuşită. Rezolvarea căutată în mai 1864 de Alexandru Ioan Cuza era conformă cu interesele burgheziei şi teoretic cu cele ale ţăranilor. Au primit pământ, astfel, circa 400.000 de oameni, în funcţie de numărul de vite deţinute. Alţi 60.000 au primit locuri de casă.
Legea desfiinţa relaţiile servile, recunoştea libertatea proprietăţii şi a ţăranilor în schimbul unei despăgubiri, iar renunţarea la iobăgie şi apariţia proprietăţii ţărăneşti au croit haine capitaliste pentru piaţa internă, favorizând munca salarizată.
Asta nu înseamnă că toate problemele unei ţări abia sărită din feudalism erau rezolvate, dar existau premisele, iar politicile lui Carol I au avut şi ele un rol pozitiv, chiar dacă dezechilibrele acute se menţineau şi au condus la răscoala ţăranilor din 1907.
Evident, agricultura, deşi înapoiată, cu doar 156 de maşini de treierat la dispoziţie, rămânea principala ocupaţie şi cuprindea 92% din forţa de muncă în 1860, an în care producţia medie la hectar era de 750 kg pentru grâu şi 800 kg pentru porumb.
În anul 1863 în România activau 12.867 de firme, dar mai puţin de 100 contau cu adevărat, restul fiind prea mici şi incomplet capitalizate. Aşa că era nevoie de bani din afară – din nou asemănare cu prezentul – aşa că în anul declarării independenţei, 1877, a apărut o lege care încuraja industria, iar mai târziu, în 1895, a fost adoptată şi legea minelor.
Destul de moderne, aceste legi prevedeau condiţiile în care firmele străine puteau primi sprijin de la stat, în schimbul căruia erau obligate să angajeze un număr de muncitori români. În urma schimbărilor legislative ale lui Cuza şi celor de sub Carol I, principatele române au ajuns de la un PIB de 931 de dolari pe cap de locuitor în 1870, la 1.246 dolari în 1890, (date provenite din cercetările economistului britanic Angus Maddison) perioadă în care principala oportunitate a României – rezervele de ţiţei – deveneau tot mai atrăgătoare pentru companiile străine.
CREDITUL ŞI DEZVOLTAREA
Deşi iniţial singurii finanţatori erau cămătarii, prima bancă a apărut în1857, Banca Naţională a Moldovei, cu sediul central la Iaşi şi sucursale în Galaţi şi Bucureşti. Fondator a fost bancherul prusac F.W. Nulandt, director al Credit Mobilier din Dessau.
Statul s-a împrumutat prima dată în 1864 de la o bancă britanică. După venirea la tron a lui Carol, însă, băncile britanice au fost înlocuite cu cele germane. Şi astfel, pe măsură ce a apărut o piaţă bancară incipientă, capitalismul a început să se dezvolte, iar burghezia să capete putere. Cu toate astea, rămăşiţele relaţiilor feudale susţinute şi de ruralitatea profundă a majorităţii populaţiei frânau dezvoltarea.
Tot rol de frână au jucat şi acumularea lentă a capitalului, consumul scăzut – majoritatea populaţiei trăia din autoconsum – şi, sau mai ales, deschiderea foarte limitată către exterior a economiei. Prima înţelegere de liber schimb a fost încheiată cu Austroungaria în 1875 şi dădea dreptul producătorilor agricoli români să-şi plaseze mărfurile pe piaţa imperiului de la apus, în vreme ce acesta venea cu produsele sale industriale. Primul efect? Falimentul rapid şi masiv ale celor câteva fabrici din regatul român.
Ulterior, cu lecţia învăţată, s-au luat măsuri pentru protejarea industriilor zahărului, hârtiei, ţesăturilor, pielăriei, în 1881, iar cinci ani mai târziu, guvernul a renunţat la înţelegerea cu austroungarii şi a introdus şi un tarif vamal care urma să protejeze afacerile româneşti de presiunea venită de la vest.
Încercare care nu a reuşit niciodată pe deplin, pentru că relaţia economică şi politică a României cu vestul sau estul continentului nu a reuşit niciodată să devină simbiotică şi în acord, ci de impunere occidentală sau răsăriteană şi supunere la noi în curte.
