La graniţa dintre ani

Printre cele dintîi amintiri frumoase ale fiecăruia dintre noi sunt cele legate de sărbătorile de iarnă. Avem în lumea satului tradiții care vin din străvechea Europă pre-creștină, dar orașul a schimbat destul de mult această poveste. În interiorul zidurilor sărbătorile de iarnă au ieșit din ritual pentru a împlini mici bucurii, pentru a apropia mai mult membrii cetății.

Pentru orașul românesc modern, nu mai vechi de circa 200 de ani, Crăciunul și Anul Nou, așa cum îl petercem noi azi, este o prezență relativ tânără. Orașul Europei centrale trece la sărbătoarea de iarnă modernă, cu brad de crăciun la reședință, cadouri pentru toți cei ai casei, dar și pentru prieteni de departe, undeva în prima parte a secolului al XIX-lea. Această realitate urbană își are plecarea în jocurile de iarnă medievale, de care se bucura întreaga comunitate,   de la marile orașe de pe valea Rinului până la satele flamande risipite de-a lungul brațelor de vărsare ale aceluiași fluviu. Peter Brueghel cel Bătrân sau Hendrick Avercamp, ne-au lăsat amintiri ale bucuriilor de iarnă, din secolele al XV-lea și al XVI-lea.

Suntem, așadar, atât de ataşaţi afectiv de povestea sărbătorilor de iarnă! Însă povestea lor este trăită – aşa cum o ştim noi în orașul românesc, cu puțin mai mult de 100 de ani. Totul se naște treptat la sfârșitul secolului al XIX-lea, în România așezată instituțional a regelui Carol I. Atunci, la reședințele frumoase ridicate chiar și de clasa de mijloc, își fac apariția bradul împodobit de Crăciun, cadourile ascunse sub ramurile lui iar mai apoi, cea din umră revedere din an,   numită de noi «Revelion». De fapt, petrecerea începea după miezul nopții, odată cu trecerea în noul an.

Către anul 1900 avem multe cărți poștale, frumos tipărite, cu Moș Crăciun înconjurat de copii așteptând cadourile dar și originale simboluri al zilei de 1 Ianuarie. Deși este ziua Sf. Vasile cel Mare prin tradiție, ziua de 1 ianuarie pentru lumea orașului ajunge să fie simbolizată fie prin zâmbetul unei fete frumoase, fie prin chipul unui copil, amândoi oferind privitorului, urări de bine și sănătate pentru noul an.

O poveste urbană despre Crăciun

La începutul secolului XX jucăriile pentru copii erau pentru cei mai mulţi un obiect simbolic, dulciurile sau îmbrăcămintea nouă fiind cadoul cel mai primit. Primenirea cu haine noi era cadoul obișnuit al copiilor de două ori pe an: de Crăciun şi de Paşte. Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi. La periferiile oraşelor şi târgurilor îngropate în nămeţi sau în lipsa acestuia, de straturi de noroi şi băltoace adânci, sărbătorile iernii treceau cu repeziciune, timpul cunoştea slabe oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copii și adulți deopotrivă aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare nerăbdare: plimbatul cu sania la Șosea, patinajul pe Cișmigiu, vizitarea rudelor și a prietenilor apropiați, iar la margine de oraș era foarte întâlnit colindatul cu Steaua, Moş Ajunul, apoi Sorcova.

Jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii erau foarte așteptate, de toată suflarea mahalalei. Se juca săniușul sau se patina pe oglinda înghețată a bălților. Pe lacul Cișmigiu a existat cel dintîi patinoar amenajat în mijlocul iernii, pe care bucureștenii îl luau cu asalt îndeosebi în lunile ianuarie si februarie.

Dar să trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi să intrăm în cartierele semi-periferice ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, unde descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici colo apărea câte un brăduţ împodobit iar sensul de cadou primea culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei. Existau colindele cetelor de mahalagii, care se aventurau mai departe de casă iar vizitele rudelor şi prietenilor erau evenimente obișnuite în perioada sărbătorilor.

Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile bulevarde şi arterele proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau vreodată; era spaţiul cosmopolit al protipendadei; oraşul oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi. Sărbătorile erau prilej de întâlnire în saloanele restaurantelor dar și a varieteurilor închiriate din timp iar toaletele pregătite la rândul lor de luni de zile, ofereau privirii o lume unită în veselia împrejurărilor dar foarte diferită în aceea a intereselor.

Din perioada interbelică avem imagini cu petreceri de revelion la Palatul Cercului Militar, dar și în saloanele marilor hoteluri. Mai rar se practica vilegiatura. Sporturile de iarnă erau un prilej de relaxare pentru orășeni mai ales după 1920 însă nu erau legate de sărbătorile de iarnă.

Anii puterii populare l-au alungat pe Moş Crăciun. Acesta a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi «Moş Gerilă». Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase – aşa cum ne arată ziarul «Naţiunea» din decembrie 1948 -, într-un proletar robust, alergând prin periferiile îngheţate ale unui oraş având în mâna stângă carnetul de partid. Şi în timp ce alerga în miez de noapte, obișnuitele accesorii ale costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă albă, căciula tradiţională iar vestitul palton roşu lăsa vederii un bust dezvelit în oţelul gerului de iarnă. Această imagine arăta clar metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor. Situaţia s-a mai calmat către anii 60’ iar proletarul lăsa locul unui «Moş Gerilă» mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lâsând carnetul de partid pentru alte împrejurări.

Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: bradul de Crăciun a devenit între timp o bucurie pentru aproape fiecare casă începând cu anii’70 iar atenţiile faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute.

Despre Revelion, o aducere aminte

Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini şi bucuroşi întreaga noastră viaţă, acela nu poate fi decât pragul «Anului Nou». Pentru că există credinţa, foarte veche, potrivită căreia, după cât de senini şi bucuroşi vom trece acest prag, tot aşa vom şi trăi în noul an ce vine. Astăzi cunoaştem sevrajul cumpărăturilor şi ferenezia timpului care nu mai are răbdare. Dar cum era cu o sută de ani în urmă? Sau la jumătatea secolului XX? Avem povestea copilului de atunci, din ce amintiri s-au mai strecurat prin trecerea zecilor de ani. Copilul de atunci îşi aminteşte că “era o adevărată frenezie pentru noi, copii, frenezie care a continuat şi în timpul războiului. Mergeam cu «Moş Ajunul», cu «Steaua», cu «Sorcova».

Când venea rândul Anului Nou era obiceiul ca naşul să-i adune pe fini la el şi toată lumea se distra, cu muzică, cu dansuri care erau atunci la modă. După 12 noaptea, toţi copilandrii trebuiau să pornească cu Sorcova, începând cu naşul. Apoi cu ceilalţi invitati. Acum primeau numai bani. Apoi cînd se bătea halviţa mai era un obicei. Halviţa se făcea în casă. Era şi o mare bucurie pentru noi. Mergeau toţi finii la naşi cu tort, cu felurite daruri iar naşul făcea masă mare”.[1]

Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece şi prima întâlnire cu noul an, devenise un obicei al protipendadei româneşti, din doua parte a secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborât şi către clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după primul război mondial.

Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Sutzu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu, au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat impozanţa balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916.

În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc. Dar erau oferite şi jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi trenuleţuri care mergeau pe şină. Fetele primeau păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, „Hopa-Mitică”, Piticuţ, soldăţei de plumb, pitici… era o mare bucurie. O bucurie care nu se trăia prin sevrajul cumpărăturilor ca astazi iar petreceri în stradă de anul nou nu erau.

Totul se trăia în tihna familiei sau a celor dragi şi mai rar într-un restaurant reţinut din vreme pentru distracţia de anul nou. Se obişnuia să se ofere mici surprize celor dragi precum trimiterea unor virtuozi la reşedinţa celor dragi sau alte mici cadouri surpriză dar şi vizite făcute fără să fie anunţate.

Revelion în „viteze„ diferite

Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială pe care te aşezase destinul. Dar indiferent de aceasta era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaştere şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare – când cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de căminele culturale sau sindicale, de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal. Dar cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină împrovizată în sală de dans. Pentru cei mai mulţi, nou înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural – în regimul interbelic se numeau «atenee populare» -, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi, imitau melodii la modă pentru spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună trecerea dintre ani. Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor’70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul «Cântării României» şi a regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice.

Revenind la povestea noastră de început, clasele mijlocii se bucurau adesea de un revelion tihnit, în familie iar uneori alături de rude şi prieteni, pe când oraşul protipendadei, sărbătorea de multe ori pe alte meleaguri. Plecarea la munte cu prilejul sărbătorilor de iarnă este un obicei care a apărut la nivel de masă pentru nomenclatura comunistă din regimul Dej-Ceaușescu. Apoi, prin oferta turistică a ONT, plecarea a fost accesibilă și oamenilor obișnuiți.

Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor’80, foarte similar cu anii’50. Au existat şi greutăţi nedorite, dearece regimul comunist avea grijă să lucrezi şi în ultima zi a anului iar schimbul doi, pierdea adesea clipa de bucurie a trecerii între ani. Îmi amintesc cum am fugit sărin gardul uzinei I.O.R. în noaptea de 31 decembrie 1988, pentru a ajunge la timp alături de oaspeţii care mă aşteptau acasă.

Indiferent de timpuri, de neajunsurile sau împlinirile lor, trecerea dintre ani a rămas o bucurie, un sentiment de tihnă şi detaşare, care nu au putut fi evacuate din istorie, nici de cele mai neînchipuite oprelişti. În ultimii ani, Crăciunul şi Revelionul şi-au recuperat spaţiul istoric alterat ideologic timp de aproape 50 de ani.

Adrian Majuru