Aşa cum, în inflaţia monetară, avem de-a face cu emisiunea excesivă de bilete bancare peste oferta reală de bunuri și servicii, un fenomen similar se întâmplă şi pe piaţa artei contemporane: preţurile la care se vând lucrări aparţinând acestui conglomerat de curente şi stiluri, care mai de care mai conceptuale şi mai fistichii, depăşesc cu mult oferta reală de valoare conţinută. Practic, preţurile tind spre infinit iar valoarea tinde spre zero. Asistăm chiar la o competiţie absurdă între marile case de licitaţii, la un fel de joc de-a cine vinde mai scump nimicul. Evident, exagerez, dar m-am exprimat aşa pentru a sublinia ideea.
Fierul de călcat transformat în chivot
Să luăm două exemple recente: pe 13 noiembrie, la New York, casa de licitaţii Sotheby’s a obţinut recordul mondial absolut la vânzări prin licitaţie, cu lucrări de artă contemporană în valoare de 375 milioane de dolari. Recordul absolut a rezistat însă doar două zile, până pe 15 noiembrie când, tot la New York, Christie’s a avut încasări de 412 milioane de dolari. Tot pe lucrări de artă contemporană. Seamănă teribil cu strategia celor doi mari galerişti, Taddaeus Ropak şi Larry Gagosian care au vernisat la Paris, la un interval de patru zile, acelaşi artist (Anselm Kiefer).
Larry Gagosian (stânga) şi Thaddaeus Ropac, „păzind” GOLEMUL lui Anselm Kiefer
În legătură cu configuraţia pieţei mondiale de artă contemporană m-am mai exprimat. Am susţinut (şi susţin în continuare) că ea reprezintă o mare oportunitate, un vehicul rapid de consacrare pentru artiştii români. Dar ea în sine, piaţa mondială de artă contemporană, e un mare balon umflat dincolo de limite şi care, la un moment dat, va exploda.
“Ofensiva” a început în anul 2000, când arta contemporană reprezenta sub 2% din totalul pieţei. Azi depăşeşte 12% şi continuă să crească. Ceea ce, în sine, ar fi un fapt pozitiv, dacă specula şi manipularea n-ar fi atins niveluri de neimaginat. Iar aceste niveluri n-ar fi putut fi atinse, fără “cârdăşia” financiară a mai multor factori de decizie. Concret, se întâmplă cam aşa: aceeaşi oameni care se află în consiliile de administraţie ale marilor instituţii financiare, îi găsim şi în cele ale marilor muzee, ale marilor case de licitaţii, marilor fundaţii, marilor organisme de presă scrisă, audio şi video şi ale marilor galerii, aceleaşi persoane fiind şi colecţionari. În acest context, nu mai contează forma din care trebuie să se nască substanţa unei opere de artă, aşa cum a fost şi ar trebui să fie, ca să putem admira modul misterios în care apare frumosul.
Astăzi, asemenea grupuri restrânse decid, într-un consiliu de administraţie, cine va fi artistul de mâine şi ce tip de fier de călcat va deveni o capodoperă în orele următoare. Odată decizia luată, întreaga maşinărie se pune în mişcare. Galeristul expune, media urlă, muzeul cere şi el să expună, după care casa de licitaţie cere să vândă, după care presa din nou urlă, iar galeristul anunţă că producţia este foarte limitată. Rezultatul: fierul de călcat este transformat, de toată această mafie, într-un chivot sacrosanct la care accesul este, bineînţeles, restricţionat. Anunţul restricţionării face să explodeze cererea, deci preţul. Între timp, artistul e izolat şi închis în cadrul unui contract iar comunicarea între el şi public este interzisă.
Acesta este mecanismul mondial, în cadrul căruia se ascund alte mecanisme, complice şi complementare, de exact acelaşi tip, care acţionează regional. Mecanismul european practică această metodă pentru Europa, cel britanic pentru Marea Britanie, cel american pentru Statele Unite, cel indian pentru India, cel chinezesc pentru China şi toate împreună alcătuiesc mecanismul global. Un detaliu: în numai câţiva ani, piaţa chinezească, pornind de la zero, a smuls Statelor Unite şi Marii Britanii 40% din piaţă. Marea Britanie şi Statele Unite continuă să reziste, dar cu foarte mare dificultate. În aceste jocuri, Franţa este aproape inexistentă, deşi, faţă de România, este la ani-lumină distanţă.
Regele e gol!
Numărul muzeelor şi centrelor de artă contemporană din lume a atins, în momentul de faţă, nivelul de 90.000 şi alte 5.000 de noi muzee sunt în construcţie. Statistica în sine este deconcertantă, căci te face să te gândeşti că uite ce interes stârneşte în lume arta contemporană şi noi habar n-aveam! În realitate, arta stârneşte mai puţin interes ca oricând, în schimb piaţa de artă a căpătat o amploare fără precedent. Şi nu orice fel de artă, ci arta contemporană, care a devenit o tehnică sui generis de spălare a creierelor…
Gerhard Richter – “Abstraktes Bild” – tablou adjudecat cu 17,4 milioane $ la Sotheby’s, pe 13 noiembrie
Numărul uriaş al muzeelor, galeriilor etc. de artă contemporană este într-adevăr deconcertant, dar şi mai de deconcertantă este repartiţia acestora. Quatarul, de pildă, a cărui populaţie este de 1.800.000 de locuitori, posedă aproximativ 50.000 de «centre» de vânzare a artei contemporane (din totalul mondial de 90.000 !). Proprietarii lor (persoane fizice, grupuri, instituţii, muzee etc.) au angajat în solda lor pe cei mai buni experţi din lume, care să caute şi să trieze informaţia, să o verifice şi să o negocieze. Astfel înarmaţi, cumpără fără « milă » absolut tot ce consideră că este de calitate. Iar ca discuţia să fie scurtă şi ţinta să fie atinsă, plătesc cu 40% – 45% peste cota de piaţă a artistului. La ora actuală au trecut la un nivel superior: nu mai cumpără cu bucată, achiziţionează colecţii întregi.
În SUA, ultima parte a colecţiei rămasă după decesul Ilenei Sonabent (fosta soţie a lui Leo Castelli) este în plină negociere pentru o cifră secretă, cu un misterios colecţionar quatarian (probabil cineva din familia lui Hamad bin Khalifa Al Thani, emirul Quatarului, familie cu care Ileana Sonabent a avut relaţii de parteneriat). Quatarieni sunt şi cei care au cumpărat, nu cu mult timp în urmă, « Jucătorii de cărţi » de Paul Cezanne, cu suma de 250 de milioane de euro (valoare care, estimativ, se dublează la fiecare aproximativ 15 ani). Tot ei sunt aceia care fac demersuri insistente să cumpere casa de licitaţie Christie’s. Până acum nu au reuşit. Toate aceste lucruri şi multe altele, fac din Quatar « focarul » de artă contemporană numărul unu de pe pământ, talonat îndeaproape de China şi Emiratele Arabe.
Revin la cele două licitaţii istorice de pe piaţa de artă: cea din 13 noiembrie, a casei Sotheby’s (vânzări de artă contemporană în valoare de 375 milioane de dolari) şi cea din 15 noiembrie a casei Christie’s (412 milioane de dolari, tot artă contemporană).
Mark Rothko – “Royal Red and Blue”, 75,1 milioane $ (Sotheby’s)
Jackson Pollock – “Number 4, 1951”, 40,4 milioane $
Dacă ne uităm pe preţurile de adjudecare şi pe lucrările adjudecate, ne vine să zicem ca ţăranul care a văzut pentru prima dată girafa: aşa ceva nu există. Şi totuşi există! Astfel, un tablou de Mark Rothko reprezentând trei dreptunghiuri colorate pe un fundal roz, intitulat “Royal Red and Blue”, s-a vândut la Sotheby’s cu fabuloasa sumă de 75,1 milioane de dolari (după ce, în urmă cu câteva luni, o altă lucrare a sa, “Orange, Red, Yellow”, în acelaşi “stil”, fusese adjudecată la Christie’s cu 86,9 milioane de dolari). Un alt tablou, al lui Jackson Pollock, “Number 4, 1951”, s-a vândut şi el cu 40,4 milioane dolari. Alte rezultate spectaculoase obţinute de Sotheby’s la 13 noiembrie au fost: Francis Bacon – “Pope” (29,8 milioane $), Gerhard Richter – “Abstraktes Bild” (17,4 milioane $) şi Andy Warhol – “Green Disaster Twice” (15,2 milioane $).
Peste 48 de ore, Christie’s avea să-şi arate şi ea “muşchii”, cu alţi artişti vânduţi la aceleaşi preţuri “nesimţite”: “Untitled” de Franz Kline (40 milioane $), “Tulip” de Jeff Koons (33,7 milioane $), Untitled” de Jean-Michel Basquiat (26,4 milioane $) etc.
Jeff Koons – “Tulip”, 33,7 milioane $
Jean-Michel Basquiat – Untitled”, 26,4 milioane $
Având în vedere cele enunţate, în condiţiile în care sculptura “Une Muse” de Constantin Brâncuşi s-a vândut pe 7 noiembrie, la Christie’s, cu “doar” 12,4 milioane de dolari, eu cred că regele e gol şi că preţurile lucrărilor de artă contemporană n-au nicio legătură cu valorea lor. E o mare cacialma în care nu se ştie exact cine-s şmecherii şi cine-s fraierii.
Sursă: FINANŢIŞTII
