Ușor surprins de maliția cu care am scris în ultima vreme despre București și bucureșteni, duhovnicul meu mi-a atras atenția asupra unei nuanțe pe care o sesizasem și eu, dar pe care, dus de vehemență, am lăsat-o nerostită: “Bagă de seamă, mi-a spus domnia sa, că bucureștenii nu sunt toți la fel. Caută să-i cunoști pe cei din familiile care trăiesc aici de câteva generații și vei observa că vin din altă fibră decât ceilalți, cei mai mulți, și că au o altă statură morală”.
Adevărat că, în primul rând, pe venetici îi desparte de locuitorii vechilor mahalale un fel anume de-a vorbi despre București. Aceștia din urmă poartă, fiecare, în discurs câte o istorie ce le conferă dreptul să afișeze îngăduința rafinată și, pe undeva, disprețuitoare a proprietarilor. Ei nu au atitudinea panicardă cu care conchistadorii încearcă să convingă – mai ales pe ei înșiși – că pot supraviețui cu dezinvoltură în Indii, ci un fel de așezare apăsată între hotare. Ei sunt oamenii locului. Mi-a rămas în minte formularea mândră prin care se legitimează întemeietorii dinastiilor orășene: “În neamul meu, eu am fost prima generație cu pantofi!”.
Saltul, de la ițari și opincă, la pantaloni și pantofi are origini destul de incerte. Pare a se fi produs în clipa când, sătul să mai muncească pe brânci, spre a fi tot mai sărac, țăranul a descoperit miracolele producției de serie și avantajele relaxante ale negoțului. Însă deplasarea atenției dinspre palmă spre frunte i-a tras pământul de sub picioare.
Între talpă și brazdă s-a interpus talpa de talpă. A sufocat ogorul sub asfalturi, nu și-a mai produs singur hrana și a devenit dependent de alții, deci vulnerabil. A schimbat obsesia întinderii de țarină cu cea a confortului, nu a mai avut nevoie de spațiu ci de servicii. A preferat să se transforme din stăpân pe orizontală în chiriaș pe verticală. A rămas conectat ombilical numai cu instinctul posesiei. Mai apoi, a citit cărți, s-a rafinat, a căpătat leneveli reflexive, adică s-a urbanizat. Dar a rămas locului. Al locului.
Bucureștenii pur sânge au copilărit pe maidane și au locuit în mahalale. Pentru ei, Centrul nu era decât destinația unde se împlinesc visele de mărire. Ori Corso-ul, promenada. Dar puteau trăi atunci, ca și acum, cu seninătate, și în afara lui. Pe invadatori îi definește dorința de parvenire. Aceștia sunt cei care au preschimbat Centrul în propriul lor dormitor. Pe ei bucureștenii de viță îi urăsc sincer dar îi tolerează atâta vreme cât contribuie la bunăstarea generală. Deci și a lor. Adevărații bucureșteni sunt, în consecință, urmașii țăranului, ciobanului Bucur. Dar cine sunt alogenii?
