
Era un loc frumos, ca o grădină. Cu trandafiri, cu smochini, cu chiparoşi. Toţi locuitorii se cunoşteau între ei şi trăiau ca într-o familie. De dimineaţă până mai spre seară, fiecare îşi vedea de treburile sale: la fabrica de confecţii, la cea de ţigarete sau îi îmbiau pe turiştii care poposeau pe insulă cu dulceaţă de smochine sau de trandafiri, cu rahat, cu siropuri, dar mai ales cu minunata cafea turcească făcută la nisip. Când era prea cald, vizitatorii ştiau că se pot răcori cu o porţie de îngheţată cum numai cei de pe insula paradis ştiau să facă. Şi apoi braga…
Paradisienii
Asta până spre seară, iar seara… seara insula rămânea numai a lor. Se strângeau în centru, cu toţii, şi începeau să se distreze. Aveau un simţ deosebit al muzicii. Orice obiect devenea instrument muzical. Şi, pe lângă muzică şi dans, apăreau bucatele pe care numai ei ştiau să le facă aşa de bune. Trăiau mulţi ani şi erau sănătoşi, pentru că, aşa cum s-ar spune astăzi, „aveau un stil de viaţă sănătos” în acea insulă cu climă mediteraneană… Erau mai mult turci, dar mai trăiau şi alte neamuri – români, sârbi… se înţelegeau, se ajutau, se bucurau şi plângeau împreună. Era locul perfect în care să trăieşti.
Până într-o zi când le-a fost anunţat sfârşitul lumii…
„În anul 1968, ca urmare a exproprierii dispuse de regimul comunist în vederea executării barajului Hidrocentralei Porţile de Fier I, populaţia insulei, majoritar de etnie turcă, a ales să se mute în oraşul Turnu-Severin sau în alte localităţi din ţară şi obligată să predea autorităţilor locale actele imobilelor deţinute în proprietate. Lipsa unui lăcaş de cult musulman în zonă i-a determinat pe mulţi să ia calea pribegiei spre Dobrogea, unde existau populaţie de etnie turcă şi lăcaşuri de cult musulman, sau spre Turcia, patria lor de origine”, arată organizatorii expoziţiei. În 1971, Ada-Kaleh a fost înghiţită pentru totdeauna de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I.
Şi „paradisienii” au fost alungaţi, ca firele de praf, în toate colţurile lumii. Nu a mai rămas nimic: nici cetatea cea veche de sute de ani, nici smochinii, nici perii, nici merii. Totul, alături de cântec şi râsete, de dansuri şi bucurii, de ziduri vechi şi morminte mai vechi şi mai proaspete, totul a ajuns pe fundul Dunării.





„Am plecat printre ultimii de pe insulă”
Doamna Hatige v-a împlini 80 de ani în decembrie. „Sunt născută în ’32. Când am plecat de pe insulă aveam 37 de ani”. 37 de ani şi doi copii, o fată şi un băiat. Şi un soţ foarte bolnav, care avea să se prăpădească repede. „Am plecat printre ultimii de pe insulă. Mai eram trei familii. Încă nu ne dăduseră repartiţia de locuinţă în Bucureşti şi nu aveam unde merge”. Nu a plecat în Turcia, deşi mulţi dintre insulari au ales această soluţie.
Din momentul în care au fost anunţaţi că trebuie să plece, Hatige şi familia sa au avut de strâns bagajul şi de găsit un loc de muncă. Aveau la dispoziţie 45 de zile. Se pregăteau să plece pentru totdeauna de pe insulă, în timp ce tot ce era pe Ada-Kaleh se prefăcea în praf şi scrum sub puterea dinamitei. Praf şi pulbere. Până la plecare au trăit coşmarul de a vedea cu propriii ochi cum este ucis Paradisul în care se născuseră şi crescuseră, îşi întemeiaseră familii, îşi construiseră case, aveau grădini şi mulţi prieteni. A rămas totul în urmă. A dispărut sub apele Dunării – Paradisul cu case, cu grădini, cu trandafiri şi smochini, cu chiparoşi, cu veselie. A dispărut totul în apele Dunării. Insula cu tot cu înaintaşii. Un singur lucru a mai putut face Hatige înainte să plece din Paradis: şi-a scos din pământul insulei cei mai dragi morţi – pe bunica, pe tata şi pe cumnat – „au fost puşi în nişte saci de hârtie şi duşi pe Insula Şimian şi reînhumaţi”. Dar asta o puteau face cei care îşi permiteau. Le promiseseră că Ada Kaleh va învia pe Insula Şimian. Doar o parte din vechea cetate a fost ridicată. A rămas doar promisiune şi, în ziele noastre, un proiect… cultural. Nimeni nu are bani.
„În Bucureşti am venit vreo 12 familii”, continuă doamna Hatige. Acum se pare că e cam ultima din generaţia sa care mai poate vorbi despre Ada-Kaleh.
„Ce frumos era pe Ada-Kaleh! Am lucrat 17 ani la fabrica de confecţii de pe insulă. Apoi aici, la Bucureşti, am lucrat la altă fabrică de confecţii, până am făcut 39 de ani de muncă.”
În ianuarie, anul acesta, a fost în Turcia, la Istanbul, la nunta unui nepot. Atunci s-a întâlnit cu mulţi dintre urmaşii insularilor. Neamurile au aşezat-o la loc de cinste, şi toţi cei care se trăgeau din „paradisieni” au venit şi i-au sărutat mâna. Au povestit cât au povestit cu zâmbete şi cu lacrimi. Dar nimic nu mai poate întoarce timpul.
În filmuleţele făcute în anii ’60 (spun că ar fi documentare, dar simţi clar zumzetul propagandei), care au fost prezentate cu ocazia vernisajului, sunt arătaţi cei de pe Ada-Kaleh cum pregătesc tot felul de bunătăţi – rahat, cafea la nisip, dulceaţă de trandafiri sau de smochine şi toate aceste bunătăţi le vindeau turiştilor. „Mă duceam la fabrică, apoi veneam şi făceam dulceaţă de smochine. Le culegeam astăzi, ajutată de copii, iar mâine le preparam. Le puneam în apă de var, apoi peste două ore mama mea le scotea şi le spăla în mai multe ape… Apoi copiii vindeau dulceaţa.”
Doamna Hatige trăieşte de zeci de ani în Bucureşti, în acelaşi bloc. „Dar nu-i cunosc pe toţi oamenii din clădire. Nu e ca pe Ada-Kaleh.”
Reţeta de dulceaţă de smochine nu o va uita niciodată. „Iei un kilogram de smochine şi un kilogram de zahăr. Cureţi smochinele apoi le pui în apă de var vreo două ore – asta ajută la întărirea cojii şi ne ajută să păstrăm dulceaţa bine; pentru că ele au seminţe în interior şi dacă se sparge vreuna nu mai ţine dulceaţa aşa de bine. După ce le-am scos din apa de var, le spălăm bine cu apă rece, în mai multe ape; separat facem siropul din zahăr şi apă (o cană şi jumătate cu apă); când fierbe, punem smochinele. Le strângem spuma – pentru că lasă foarte multă spumă; cam când se termină cu spuma e gata şi dulceaţa şi punem cam o linguriţă rasă de sare de lămâie; apoi punem dulceaţa călduţă în borcane. Şi gata!”
Doamna Hatige a încercat să aducă un colţ de insulă aici, în cartierul bucureştean, în care trăieşte de când „am fost împrăştiaţi”. A plantat un smochin în grădina blocului. Crescuse, făcea fructe, dar iarna trecută, care a fost foarte grea, l-a doborât. A degerat. Mai există speranţă însă. „I-au dat câţiva lăstari. Poate la anul să facă fructe”. Numai Ada-Kaleh e pe fundul apei…
Şi fiul său, Şemsi Turhan, care era copil când a trebuie să plece de pe insulă, a încercat să refacă ceva din misterul vieţii de pe insulă: „El şi-a aranjat, în apartamentul lui din Bucureşti, o cameră în stil turcesc, şi acolo are adunate toate amintirile şi fotografiile”… Fiica sa însă este plecată în Spania să aibă grijă de nepoţi.

Gibraltarul ţărilor dunărene
Ada-Kaleh – o insulă de 1.750 de metri lungime şi 400 de metri lăţime. De-a lungul istoriei apare menţionată sub diverse denuimiri: Yernis (Eratosthene o aminteşte în poemul dedicat argonauţilor); poeţi ca Arieu, istoricul Pliniu, Dionisiu Periegetul şi alţii pomenesc insula sub denumirea de Continusa, Herodot scrie despre Insula Cyraunis, plină de măslini şi viţă de vie sălbatică, Cornelius Nepos o numeşte Cerne.
Denumirea de Ada-Kaleh a fost încetăţenită mai târziu. De aici ar fi cules Hercule măslinul sacru pentru a i-l duce lui Zeus. Personaje celebre au trecut prin insulă. Attila, mari căpetenii sârbe, Tudor Vladimirescu, apoi Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti (căpeteniile Revoluţiei paşoptiste arestate de turci şi duse pe insulă); sultani, viziri, Regele Carol Al II-lea, apoi Gheorghe Gheorghiu Dej.
„Ada-Kaleh a avut de-a lungul istoriei un rol strategic foarte important în acea zonă, ne spune profesorul Mustafa Mehmet, specialist în istoria Imperiului Otoman, reprezenta un fel de Gibraltar în această zonă, pentru că tot ceea ce circula – în sus sau în jos – trebuia să treacă pe acolo. Turcii s-au apropiat de insulă încă de pe vremea lui Baiazid şi a lui Mircea cel Bătrân; pe la 1350, după bătălia de la Kosovo, Ildîrîm Baiazid (Fulgerul) a trimis un reprezentant al său cu armată să facă o incursiune de pedepsire în Ţara Românească, pentru că participase la bătălia de la Kosovo. El nu putea să treacă decât pe acolo, prin insulă”.
sursa-http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/ada-kaleh-paradisul-pierdut
Citeşte articolul integral pe Jurnalul.ro




















