În măsura în care arta îşi (mai) propune să transmită ceva, un mesaj, o tulburare, un avertisment filosofic, o vibraţie, o meditaţie etc., ultima apariţie de pe soclul statuii lui Lenin se cam încadrează. După cum, în opinia mea, majoritatea celorlalte încercări din cadrul „Proiect 1990” au fost eşecuri. Sau, hai să zicem, improvizaţii pe o temă indusă de memoria locului. Să le reamintim…
Prima lucrare a proiectului a fost, pe 26 ianuarie 2010, o parodie colorată a fostului Lenin, o caricatură plastică intitulată “Ciocan vs. Ulyanov”. Autor: Ioana Ciocan, iniţiatoarea proiectului. Următoarea (în mai 2010) a fost, de fapt, un performance cu trei statui vii care cântă “cocoţate” pe soclu. Iar aceste statui erau trei mari instrumentişti: Alexandru Tomescu (la vioară), Horia Mihail (la pian) şi Răzvan Suma (la violoncel). Performance-ul s-a numit “Replacing Lenin” şi l-a avut ca autor pe Andrei Ciubotaru. Evident, nu era ceva menit să persiste, căci nu era o “lucrare” de artă plastică, ci un hibrid conceptual între un soclu de statuie şi un spectacol muzical.
Următoarele lucrări au fost “Fresca eroului muncitor capitalist” (Emanuel Borcescu), “Rechinii roşii” (Mihai Balko), “Visul românesc” (Andrei Ciubotaru/Florin Brătescu/Iosif Oprescu), “Scînteiaaa” (Aurel Tar), “Unde suntem?” (Ionuț Theodor Barbu), “Monumentul beton” (Florin B. Tomescu), “Somnul lui Lenin” (Mihai Zgondoiu), “HandGun” (Bogdan Raţa), “Melting” (Judit Balko) şi, în sfârşit, “Hidra” lui Costin Ioniţă.
Cel mai strident dintre experimente a fost, de departe, “HandGun” al lui Bogdan Raţa: un protest juvenil de necunoscător al istoriei, care ia în derizoriu o perioadă cumplită a acesteia. Ceea ce este fundamental impropriu rostului artei în spaţiul public. Simbolul comunismului impune o atitudine artistică de acelaşi rang, nu fronda jucăuşă. Piciorul roşu cu degete de mână, ca să poată face semnul ambiguu al victoriei şi obscenităţii în acelaşi timp este, desigur, o replică ingenioasă şi spirituală, dar nu depăşeşte gradul de expresivitate al unui banc.
Fronda în sine nu-i ceva reprobabil, pentru că e o atitudine de contestare, de subminare a unor forme de expresie învechite, perimate, anchilozate. Are însă un spaţiu limitat de acţiune, nu se potriveşte oricărui domeniu. Împotriva crimei, de pildă, nu faci frondă, nu faci mişto de ea şi nu o iei în derizoriu, decât dacă n-o înţelegi. Ceea ce mi se pare că e cazul la “HandGun”.
“Hidra” lui Costin Ioniţă (atenţie, nu Costi Ioniţă!) este însă altceva, chiar dacă merge pe ideea simplă a parafrazei plastice. Este un Lenin cvasiidentic cu cel al lui Boris Caragea, atâta doar că, în locul capului pleşuv al liderului bolşevic, se află şase capete de Hidră. Iar aceste capete au forma unor boboci de trandafiri cu dinţi. Dacă ar fi să o judecăm în termenii ultimelor obsesii naţionale, am putea spune că e vorba de un plagiat în proporţie de 90%! Adică de la picioare până la umeri, singura contribuţie personală a artistului fiind restul, respectiv cei şase şerpi-trandafiri. Şi totuşi, a douăsprezecea lucrare a “Proiect 1990” este prima şi singura care se raportează corect la tema impusă (indusă): “citează” trecutul odios şi îl confruntă cu un prezent şi mai odios. Nu adaugă nimic în plus, nu elimină mai mult decât trebuie, nu cade în ispita frondei sau a originalităţii cu cu orice preţ (deşi Costin Ioniţă ar fi avut cu ce să se desfăşoare sub acest aspect!).
Abstinenţa stilistică îl recomandă pe autor ca pe un artist complex şi responsabil, frământat de rostul comunitar al unui monument public. Iar “Hidra” sa, indiferent dacă va fi sau nu reţinută ca un posibil înlocuitor al fostului Lenin, este o lucrare profund actuală, tulburătoare ca mesaj şi instigatoare la gândire.
Off topic: Ca să mă raportez cantitativ corect la proporţiile realităţii politice de astăzi, eu i-aş fi făcut Hidrei cel puţin 100 de capete…
Sursă: FINANŢIŞTII
