Circulă, prin lumea colecţionarilor de artă, un zvon periculos, cum că producţia de falsuri din România este abil dirijată de purtători sau foşti purtători de uniformă. Această specie ciudată de protectori ai falsurilor s-ar fi constituit încă de pe vremea lui Ceuşescu, când o mare parte din lucrările de patrimoniu au fost duplicate, oficial din motive de protecţie. Aceste falsuri au fost ”valorificate” în perioada cuprinsă între desfiinţarea Legii patrimoniului (februarie 1990) şi reînfiinţarea ei, în anul 2000. Au fost ”valorificate” în sensul că au înlocuit originalele care au plecat peste hotare. Sistemul, o dată constituit, a scăpat de sub control, căci falsificatorii au început să lucreze şi fără comandă.
. Ei au continuat să fie însă monitorizaţi şi, la nevoie, folosiţi.
Una dintre practicile la care mă refer se desfăşoară după următorul “ritual”: un cetăţean oarecare află că are în casă un tablou valoros. Drept pentru care, încearcă să-l evalueze la un specialist. Poliţia află de existenţa lucrării şi, sub pretextul că e susceptibilă de a fi obiect de patrimoniu, îl cheamă pe proprietar la “vorbitor”. Tabloul este reţinut pentru o perioadă şi, dacă omul nu are probleme cu legalitatea proprietăţii, după două-trei luni obiectul îi este returnat. Dar nu mai este obiectul iniţial, ci o copie a acestuia…
Aşa zice “legenda”. Şi “legendă” ar rămâne, dacă unele “întâmplări” de pe piaţa de artă nu ar transforma-o, din când în când, în realitate. Un asemenea caz, prezentat chiar de sussemnatul, a fost o lucrare de Max Herman Maxy, “Trei muzicieni”, vândută, în decembrie 2010, la casa de licitaţie Căluşari din Oradea, cu 110.000 euro. La scurtă vreme după adjudecare, cineva a pus în circulaţie zvonul (care a fost direcţionat şi spre mine) că tabloul ar fi ajuns la o expoziţie de avangardă din Viena, de unde ar fi intrat în vizorul poliţiei, sub suspiciunea de fals. Evident, n-am luat informaţia ca atare, ci am verificat. În realitate situaţia era ca în bancul cu Ivan Ivanovici: nu era maşină, era bicicletă; şi nu i-a dat-o, i-a luat-o… Lucrarea de la Viena era semnată de Maxy, e adevărat, dar era alta, dintr-o altă perioadă de creaţie a artistului, şi se numea “Trio de coarde”.
Am reluat povestea acestui caz, pentru că el continuă să-şi producă efectele, pe de o parte, şi pentru că pare să se încadreze în categoria amintită. Iată care a fost “filmul” derulat în spatele tranzacţiei de la Căluşari:
În toamna anului 2010, Alexandru Mitruţ, proprietarul casei Căluşari, importă, din străinătate, lucrarea “Trei muzicieni”, în scopul de a o expune şi a o revinde în România. Tabloul este cumpărat, pe 22 decembrie 2010, tot de un cetăţean străin, de aceea Alexandru Mitruţ face, la Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Oradea, o cerere de export definitiv, încheind, cu IPJ Bihor, un proces verbal de predare/primire a unei fotocopii.
Neprimind niciun răspuns, nici după 30 de zile, cât ar fi fost termenul legal, nici după trei luni, nici după cinci, în septembrie se duce din nou la DJCPN să-şi vadă dosarul, unde constată lipsa fotografiei depuse şi înscrisuri suplimentare care ar fi putut determina reţinerea tabloului de către organele vamale. Drept pentru care, Alexandru Mitruţ adresează directorului DJCPN o cerere prin care solicită returnarea cererii originale de export. În acelaşi timp, depune, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, o plângere prin care semnalează că înscrisurile suplimentare şi dispariţia fotocopiei intră sub incidenţa art. 290 cod penal, privind falsul în acte sub semnătură privată.
Cazul s-a finalizat luna aceasta, într-un mod paradoxal. Din procesul verbal din 8.06.2011, încheiat între IPJ Bihor şi Alexandru Mitruţ, rezultă că Poliţia i-a returnat reclamantului fotografia tabloului, dar acesta a refuzat-o: avea alte dimensiuni decât cea depusă de el în martie 2011. Dar, cu toate acestea, reclamantul… a fost scos de sub urmărire penală.
Sursă: FINANŢIŞTII
