- M-am trezit năuc la o lansare de carte: „Cui i-e frică de Hala Matache?”, lucrare elaborată de Fundaţia Pro Patrimonio România. Citisem cartea. Dar cartea, nu era doar carte. Era protest, era acţiune. Şi ascultîndu-i pe Simona Kessler, Vintilă Mihăilescu şi şerban Sturdza mi-am dat seama că sînt tipul de parvenit de la o dezbatere.
- Am spus că La Hala Matache e aceeaşi boală ca în Lipscani. Oraşul acesta neiubit, făcut cu sentiment mic, de mahala, e călcat în picioare de orice autoritate vine. Derăpănat, Bucureştiul e şi urît, cheamă la dispreţ şi distrugere. Ce simplu e de călcat în picioare sentimente! Oprescu asta a şi făcut pentru Diametrala lui.
- Cartierul pute, e plin de ţigani, de curve! Ia să-l dau jos, e şi cîş şoseaua. A tăiat case, a pus toporul şi pe hala Matache. Noroc cu activiştii, ca Simona, Vintilă, Şerban. Şi cu jenă, io nu. N-am fost să apăr Hala! Şi am plecat de la lansare cu gînd vinovat. Hai la Hală, să scriu de ea! Şi uite-mă!
- Din defect, gîndul îmi poposeşte întîi şi-ntîi la vinăriile din jur. Are la Recaş un roşu sec la 9 lei! Are la Murfatlar, un roze! Are un pelin la Urlaţi, Doamne! Clar, nu-s băiat plimbat pe la proteste. Dar după aprovizionarea cu tăriile de rigoare, iată-mă încărcat să iau aminte la prăbuşirea de Hală. Era spre şase-şapte. Dau tîrcoale Halei. Cinci cîini o latră a pustiu, trei din ea o pişă. N-o dărîmă. Iar dau tîrcoale.
- Văd că-i lipsesc bucăţi din acoperiş. Iar tîrcoale. Dar uite că nici cărămida nu stă locului, şi-a luat tălpăşiţa. Încerc să intru. Soarele era mort şi îngropat. Nori negri fluturau năbădăios. Să mă ude! Asta mi-ar mai trebui! Şi-ncepe torenţial. Reportaj îmi trebuie? Protest? Dar, uite, că o rază de soare se deschide dinăuntru. Un răpănos scîrţiie intrarea din spate a lui Matache Măcelaru. Şi-o scîrţîie, frate.
- Bag ciocul pantofului în tablă şi-ntreb timid: „e voie?”. Şi el: „păi, ce-i tarlaua mea?” Înăuntru Halei sînt forme de viaţă. Rufe la uscat, pe dreapta, două igluuri de carton în stînga. Excremente în mijloc. Întreb de viaţă. Nimeni.
- Mă îndrept iar spre omul meu. Puţea. Vrea ţigări. N-am. Vrea aurolac. N-am. Vrea bani. N-am. Ştiu, zice. Nu-nţeleg. Înţeleg greu, mă făcuse la buzunar. Scuipă cu dispreţ. Şi-ncep să-i explic că nu-i frumos ce face. Să locuiască într-o hală de patrimoniu, nu se face! „E, să mori tu!” şi mă înjură. Şi unde-s ceilalţi? La ciordit. La băut. La futut. A
- flu că în cele trei „condominuri” stau un hoţ, o beţivancă şi o fetiţă de aurolac şi de piaţă. De ce? Fiindcă e gol aici şi uite aici vreau să stau! Eşti poliţia? Sînt activist pentru hală! Căcat eşti şi dă în mine cu o cărămidă. E patrimoniu-strig-dar patrimoniul îmi cade greu pe picioare. Se fură? Da, de fier vechi, tot. S-au furat stîlpii, se vor fura. De mîncare. Chefuim şase zile din stîlpul de fontă. Şi din futut, hoţit, cît? De pe o zi pe alta. Şi-mi dau seama că omul priveşte cu lăcomie şi speranţă la stîlpii încă rămaşi în picioare. Respect pentru patrimoniu. Dar e un impediment, zice, după ce scuipă. Vedeţi, e muncă. Istoria face lucruri temeinice, îmi spun în gînd şi caut un poliţist să-i pîrăsc pe oamenii străzii.
- Mă plouă prea tare ca să caut.
Afisari: 696
