Unul dintre cele mai aparte debuturi întâmplate pe aceste meleaguri bihorene este , indiscutabil, cel al Alexandrinei Chelu, care, cu aventura celor 99 de sonete situate sub puterile «dragostei», ale «cuvântului» şi ale «divinului», se singularizează atât prin diferenţierea de alte debuturi şi colegi, cât, mai ales, prin aceea că tânăra şi extrem de talentata poetă nu-şi propune să scrie poezie altfel, ci năzuieşte, neapărat, a scrie poezie.
Ea nu va căuta, aşadar, cuvântul frumos, ci cuvântul care comunică, care traduce inexprimabilul , menind realităţi palpitante, chiar dacă lăuntrice. Demersul ei creator va fi acela de a da înţeles şi sens fiinţei şi lumii înconjurătoare, distilând realităţile, gândindu-se şi regândindu-se pe sine, umplând, prin urmare, cuvântul de semnificaţii, într-un
joc muzical neîntâmplător, cu un mesaj limpede şi explicit. Dans adânc de oglinzi, cuvântul converteşte misterul şi transformă individul cu realităţile lui interioare într-o continuă uimire extatică şi interogativă.
Cupă cum frumos sugerează poeta, forma are menirea de a îmblânzi, de a domestici sălbăticia gândului, a emoţiei sau ideii, de a o constrânge şi domoli. De aici, probabil, şi cultivarea sonetului, printr-o aventură nu cu sine, ci cu sinele dezlănţuit al poetei, ea însăşi la cumpăna dintre vibraţie şi reflecţie, dintre exultanţă şi interiorizare: «Tablour i pur e şi încercănate, / Volume pline de-o dorinţă vie/ Şi cărţi legate, ca-ntr-o florărie / Cu dulci miresme, droguri ne-ncercate…» . Sub impulsul trăirilor astfel cenzurate, poeta îşi întemeiază o patrie numai a ei, o patrie care este adâncul fiinţei ei devenit conştient de realităţile lumii înconjurătoare.
Este un tărâm privilegiat, un topos sufletesc în care puterile devoratoare (ale iubirii, ale cuvântului şi ale divinului) devin lumi prietenoase, un drum de înapoiere în paradisul pierdut al echilibrului şi armoniei. Dramatismul existenţei şi al gândului, domesticit prin rigorile formei şi cunoaşterii, se estompează, se metamorfozează eminescian într-un farmec dureros care ţine deopotrivă de prefacerile organice prin care viaţa îşi exercită prerogativele şi de formaţia intelectuală a poetei.
Nu am insistat deloc asupra «Aventurii sonetului», au fãcut-o Darie Ducan (într-o scurtă prefaţă) şi Paşcu Balaci, într-un cuvânt de salut de pe coperta IV. Noi vrem să spunem doar că , abordând azi sonetul, Alexandrina Chelu se pune – printre tinerii confraţi – în postura unei şocante originalităţi, coborând însă la sursele lirismului şi la spectacularul gest al revenirii la clasicitate.
Este, poate, şi un refex a l mediului intelectual în care a trăit şi s-a format (mama, tata, unchiul – muzicieni, literaţi, filosofi), dar, nu mai puţin, o expresie a fondului original al fiinţei ei lirice. Salutăm în ea, indiscutabil, una dintre cele mai pure şi profunde voci lirice feminine – de la Victoria Ana Tăuşan , Doina Sălăjan şi Ana Blandiana încoace – născute pe plaiurile Bihorului.
Miron Blaga
“Zodii în cumpănă”, Primăvara 2012
