Oraşul poate să pară ceva uluitor de fragil. Este imaginea rezultată în cel de-al doilea timp al apropierii. Mai întâi, s-ar fi spus că masivitatea lui meticuloasă, că labirinturile solid ancorate în logica pieţelor şi enorma indiferenţă publică a orelor de vârf îl califică drept o maşinărie feroce, compusă din piatră, oţel şi carne agitată. Ai presanta certitudine că nimeni şi nimic nu va mişca, nu va deregla bestia hibridă care înghite orice, oricum, în virtutea unui metabolism de o eficienţă atroce. Apoi, însă, un eveniment infinitesimal îţi dovedeşte că monstrul, în fapt, era un copil sfios, tăinuindu-şi fireasca slăbiciune după cartonul unei măşti de zmeu.
Vine o seară de septembrie (sau de octombrie), o nesemnificativă ploaie făcând să lucească oblu Centrul Vechi, o plimbare pe cine ştie ce stradă aplecată – şi mitul se dizolvă. Barbarul cu suflet de metal s-a topit. Şi s-a topit în uimirea unui sărut, când ţi-ai cedat vinei de a o dori pe cea care (în ascuns) te dorea. În acea clipă, străzile singuratice învie, angrenajul diabolic al arterelor nepăsătoare se revelează a fi pretexte puerile dedicate unor buze alcătuite din secret şi împlinire. N-a mai rămas nimic din Frankenstein.
Dar timpul trei (cel mai grăbit) se instalează. Fericirea începe să curgă în obsesie, obsesia în coşmar. Identifici, metru cu metru, cub de cub de pavaj, clipă de clipă, atracţia goală. Ea te-a folosit. Aparatul, acum, eşti tu. Însă n-ai păstrat mai nimic din graţia inumană a originalului: eşti un articol (poate hotărât) printre altele, un truc electrocasnic într-o bucătărie universală (adică minerală – ca moartea). Copilul mitoman era solul pervers al unei reţele inextricabile. Şi fiecare pas devine repetiţie, vid ecou ritualic al unui urlet care seamănă tot mai mult cu tăcerea. Dispari în hiatul dintre blocuri, zile şi promisiuni, oraşul te-a învins. De peste tot îţi cântă ore confiate, nu există limbaj potrivit pentru asta, îţi bântui enumerările de parcă te-ar aştepta cineva (sau ceva) undeva. Plasa era mult mai puternică decât maşinăria, dar e întotdeauna prea târziu atunci când îi constaţi prezenţa. Te zbaţi între tine şi tine, voal, insectă prinsă în pahar, aşteptându-ţi trecutul.
