Gheorghe Simon
(fragmente)
Deschid sfinta carte a înţelepciunii, cu sfială şi uimire, minundumă
de ardoarea şi pregnanţa Verbului, umbrit şi sfîrtecat, sufocat sau
pervertit, în iureşul desfigurării, pînă la cea din urmă prezenţă, abia
întrezărită, într-o figurare agonică, avidă de prea mult sine.
Aşa cum, în clasa întîi, primară, la Mănăstire, înfiorat, îmi era
frica să deschid Abecedarul, ca, nu cumva, figurile străine, deşi aveau
nume, să nu mă cuprindă şi pe mine, să-mi fi pierdut sufletul, între
literele frumos arcuite şi prea încîrligate, agăţate pe un portativ imaginar
şi aliniate, ritmic şi solemn, precum făptura lăstunilor, pe firele de
telegraf, înspre toamnă, înainte de a părăsi aşezarea.
Eram şi nu eram. Uitasem că trăiesc. Şi nici viaţa nu mi-se-arăta a
fi o taină pe care să o desluşesc. Mai mult încîntare, copilăria, abia mai
tîrziu, mi-a fost dat să o contemplu, prin transfigurare.
*
Acum, aici, prezent, e doar cititorul absent, bănuit şi presupus, mai
presus de aura Creatorului, interzis citirii în abis. Calea de acces spre
miezul înţelegerii
nu poate fi decît una a peripeţiilor, mai întîi, umilitoare. Abia iniţiat în
arta fugii de sine, ajungi, mai apoi, să te întîlneşti cu acel copleşitor
virtual întemeietor, fără să-ţi fi imaginat vreodată că ai putea fi, prin
răsfrîngere, chiar tu, acum , şi nicidecum vreo figură rătăcitoare, prin
hăţişurile hipertextuale ale configurării.
Scrii, înscriindu-te, lăsîndu-te furat de ispita unei predestinări, a
unei înălţări, tînjind spre o întruchipare a sensului, cînd, de fapt, eşti
victima unei slăbiciuni, a unei neputinţe, aceea de a te încrede prea mult
în cuvintele fragile ale înfiripării, peregrin pe marginea unui abis al
înfricoşării, de a nu privi prea des în sinea devastată, copleşită de uimiri
speculare.
*
Surprins, fericit, înmărmurit de-a binelea, de fiecare dată, cînd mi
se confirmă, fără să fi bănuit, coincidenţa instantanee a mai multor
închipuiri, care însufleţesc imaginaţia cititorului imprudent, prin dislocări
deloc întîmplătoare, provocînd uimiri princiare, prin înminunarea
aproape stranie, în faţa intersectării duhului imprevizibil cu aşteptarea
noastră ratată.
Din Calendarul incendiat, salvat de la perpelirea spiritului, de prea
fericitul Mihail Avramescu, în straniul joc al vieţii şi al morţii, prinde
contur făptura geamănă a copilăriei sferice, eterne, prin « copilul rotund »
şi « copilul triunghiular » : Viaţa este verde, exclamă(« gîndi ») cel dintîi.
În timp ce, saturat de clipe în restrişte, iau de pe raft, la întîmplare, unul
din caietele copilăriei mele, şi aproape de tînguirea rememorării, îmi e
dat să deschid,( unde credeţi ?) chiar la această constatare a lui
Goethe : Amice, teoria-i cenuşie, dar pomul vieţii este veşnic verde.
Ramura (lamura) verde va înmuguri şi în duhul Sfîntului de la
Iasnaia Poliana şi va lăstări şi în Creanga de aur sadoveniană, bizantină.
*
În mintea mea, coincidentia oppositorum e răsturnată în chiar
oglindirea instantanee, fiind o coincidentia positorum, întrucît nu-mi pot
reprima, oricît aş încerca, strania contopire şi minunata suprapunere a
două imagini, care, din prea fireasca lor înfiripare, fac din cititorul
privilegiat un mărturisitor vinovat. În comentariile pe marginea unui
roman se remarcă un citat incitant: « O femeie din Est e pe cale să nască
un prunc însemnat. » (Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea)
Imediat, pe ecranul memorialului de lectură subversivă, mi-a
apărut profeţia sumbră, dintr-un Veac de singurătate, a copilului
antropofag, Aureliano, care «va cîştiga treizeci şi două de războaie »,
deoarece « avea tot ce-i trebuia pentru a relua această spiţă de la început
şi a purifica de viciile vătămătoare ca şi de vocaţia solitară, deoarece era
singurul într-un veac care fusese zămislit din dragoste. »
Dar, stupoare ! Copilul, ultimul din spiţă, avea să pună capăt unei
destrămări temporale, unei deşănţări ancestrale : « Abia după ce-l
întoarseră pe burtă îşi dădură seama că avea ceva mai mult decît ceilalţi
oameni, şi se aplecară pentru a-l examina. Era o coadă de porc. »
Dintr-un film documentar aflu, întîmplător, că fiecare făt uman are,
la început, un terminal care imită o coadă de animal. După un timp,
această coadă cade, se resoarbe, de la sine.
*
Cum să mă eliberez de trecutul atît de întortocheat din sufletul
meu ? E cu putinţă să împovărez pe altcineva cu suferinţa mea ? Ceea ce
îmi e dat să trăiesc poate fi numit viaţa mea ? Întrebări simple, dar
întunecate, poate şi din pricini străine, la îndemînă, atunci cînd vrei să te
scuturi de nevoinţă.
Prea multe învăţături, pentru un biet suflet. Oriunde îmi arunc
privirea sau îmi aplec urechea, invariabil şi indubitabil, mă copleşesc
învăţăturile de minte ale Cuviosului Paisie de la Sihla : Să nu dai tot ce
ai ! Să nu crezi tot ce auzi ! Să nu spui tot ce vezi ! Deşi paradoxale,
pentru un duhovnic, învăţăturile Sf. Paisie păreau să te îndepărteze, în loc
de convertire, aşa cum i s-a întîmplat dlui Horia-Roman Patapievici, cînd
a îngenunchiat la Sihla, părăsind-o, după ce Părintele i-a prefigurat
parabola Raiului.
Oricît ne-am strădui, nu putem trăi după tipic, mai aţipim din cînd
în cînd, ne mai ispiteşte cite un gînd. Viaţa are meandrele ei ascunse,
cuceritoare, altfel ni s-ar părea imposibilă. Neprevăzutul e oaza firească
şi cucernică în care ne răcorim sufletul. Imprevizibilul e uşa de scăpare
din închisoarea copleşitoare a monotoniei şi a repetitivului mortificator.
