Una dintre marile capcane în care a căzut presa românească de-a lungul istoriei a fost pusă la cale de Dimitrie Stelaru, în 1940. Stelaru, poet român, comparat cu Edgar Allan Poe pentru stilul său boem de viaţă, şi-a înscenat moartea dintr-o poftă nebună de a-şi bate joc. „Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului”, îşi explica el gestul.
S-a întâmplat mereu, se întâmplă şi azi. La moartea unui scriitor sau actor, prietenii dar şi duşmanii se reped să evoce plenar memoria defunctului. În urmă cu şapte decenii, un om şi-a bătut joc de aceste obiceiuri funerare. Se numea Dimitrie Stelaru.
Dimitrie Stelaru (1917 – 1971), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a publicat 20 de cărţi, majoritatea de poezie. Istoria literară nu l-a reţinut însă între marii poeţi ai secolului al XX-lea, dar în scurta lui viaţă şi-a trăit momentele de glorie.
În 1968, Dimitrie Stelaru îi povestea poetului Adrian Păunescu cum şi de ce şi-a înscenat moartea, în vara anului 1940. Interviul a apărut în cartea lui Păunescu, „Sub semnul întrebării”.
Adrian Păunescu: Acceptaţi să stăm puţin de vorbă?
Dimitrie Stelaru: Am citit interviurile dumitale. Văd cum întrebi. N-aş vrea să mă încurc.
Lăsaţi-mă să vă întreb!
Cine ştie ce o să mă întrebi? O să mă întrebi unde stau. N-am ceva deosebit de spus.
Aţi făcut multe gesturi teribile. De ce le-aţi făcut?
Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului.
Vă rog să ne spuneţi care este gestul, între toate, cel mai teribil…
Mi-am anunţat odată moartea la ziarul „Semnalul”. S-a dus Constantin Almăjeanu (n.r. – poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction) şi a spus că sunt rece. Rece? au zis cei de la „Semnalul”. Da, rece, a răspuns Almăjeanu. Mort! Şi presa a început să anunţe moartea poetului Stelaru, care, ca şi atâţia alţii, din pricina condiţiilor ş.a.m.d. a murit. Da, încă şi tipii care-mi erau duşmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunţarea ştirii că am murit.
Cum v-a venit ideea să anunţaţi opinia publică de propria dumneavoastră moarte?
Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămână a urlat presa. Şi când eram pe cale de dispariţie din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta şi s-a făcut alb. Credea că sunt stafie. Toţi credeau că sunt stafie. După aia, presa a început să urle: „De ce a murit şi a înviat Stelaru?!”.
Farsa morţii şi “ţeapa” luată de „Universul Literar”
În autobiografia „Zeii prind şoareci”, Stelaru detaliază: „Şi vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun…». În presă se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu Măgurele (n.r. – locul natal al poetului). Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”.
În „Universul Literar” (una dintre cele mai de seamă dintre gazetele literare ale timpului), în ediţia din 15 iunie 1940, apare un lung laudatio postum la adresa lui Dimitrie Stelaru. Mare tristeţe şi jale: „Cad frunzele mereu, nu numai toamna, şi cu fiecare din ele se înnourează tinereţea noastră. […] Moartea… Aripa grea, de neînduplecat, care ne loveşte din când în când – sfidătoare – fraţii de gând şi vârstă, apropiindu-ne mereu de Ea. L-a săltat de astădată pe Dimitrie Stelaru. Tocmai când cireşar svârlea, la toate răscrucile, lumini. Trecuseră în rod pârgurile…”
„Învierea” lui Stelaru a venit ca un trăsnet în redacţia „Universului Literar”. Cum să dezminţi moartea unui om? Ce erată să dai? „Universul Literar” a încercat să dreagă daravela cu umor, într-un grupaj de caricaturi (foto) care înfăţişau alaiul funerar al lui Stelaru, alături de o scurtă explicaţie scrisă cu obidă: „Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice”.
Patru zile a stat Stelaru ascuns camera în care îl ţinea de milă prietenul şi complicele său, Constantin Almăjeanu. Seara se distrau împreună citind în gazete despre „moartea poetului cu oţele sclipind în ochi şi freamăt de iubire”. Dar, într-o dimineaţă, Stelaru a pornit spre frizerie. Simţea că trebuie să se tundă. L-a văzut poetul şi actorul Emil Botta, pe strada Brezoianu şi a strigat „Stafie”. După frizerie, Stelaru s-a înfăţişat la Café de la Paix, unde a mâncat friptură şi a băut vin, singur la o masă, în vreme ce scriitorimea îl privea speriată.
Înscenarea propriei morţi nu a fost o sincopă în existenţa poetului Stelaru. Toată viaţa lui a fost aşa. O şaradă. A trăit numai 54 de ani, dar ce ani!…
Sursă: Cititor de proză
sursa-http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/dimitrie-stelaru-poetul-care-si-a-inscenat-moartea-ca-sa-si-bata-joc-de-lumea-literara
