un eseu de Petru Ursache
Copilăria a căzut şi ea din repertoriul temelor creaţiei. Am în
vedere copilăria ideală şi eternă, din „clipa ei cea repede”, cînd mica
făptură, abia deprinsă să meargă şi să vorbească se crede stăpînă pe
dimensiunile universului, de la Măr pînă la Păr. Şi chiar este! Nu
cunoaşte nici o restricţie cînd se decide să străbată lumea în lungiş şi- n
curmeziş, după cum toate cunoştinţele posibile, dar absolut toate, îi ies în
cale s- o adore şi să- i slujească. Un joc e viaţa, o privelişte încîntătoare
tot ce se află în apropiere ori în depărtarea închipuită. Aşa se vede pe sine
„copilul împărat” din mit şi din balada fantastică, personaj cunoscut pe
meridianele vieţii sufleteşti, la asiatici, ca şi la europeni. Chiar în clipa
naşterii, înţeleasă ca dar divin, după anumite semne corporale şi cosmice,
„slugile”, „curtenii”, „noroadele” se înfăţişează cu umilinţă la casa
părinţilor, rugîndu- i să – l aşeze neapărat pe tronul de domnie ca să- i
călăuzească prin înţelepciune şi lumină venite şi ele „de sus”. În dorinţa
lor se face simţită o lege îndătinată: „Dă-ni-l, maică, dă-ni-l! / Dă-ni-l,
taică, dă-ni-l!”. Tot potrivit obiceiurilor tradiţionale (S. Fl. Marian,
Naşterea la români), moaşa, la origine o preoteasă înzestrată cu puteri
patronale, era prima care punea mîna pe noul născut ca să–l arate cu
mîndrie lumii, ridicîndu-l în sus spre cele patru zări, răsărit, apus, miazăzi
şi miazănoapte, să le ia în stăpînire şi rostind solemn cuvinte de bun
augur pentru toată familia.
Într- un cuvînt, mitul copilăriei se iveşte din închipuiri şi speranţe,
prea adesea spulberate în contact cu opacitatea vieţii concrete şi în
devenire. Tocmai de aceea, repunerea în pagină, peste ani şi după
experienţe ratate, dă multă bătaie de cap scriitorului şi memorialistului;
fie că tema îşi alterează substanţa vie, fie că subiectivismul cîntăreşte
greu şi riscă să facă rizibile secvenţele evocate. Se preferă tăcerea, ca o
fugă ruşinoasă. Se înţelege, tacit, că povestea copilăriei stă la îndemîna
oricui, nimic de zis, dar puţini aleşi se învrednicesc s-o înfăţişeze cu
farmec şi cu har. Se pare că şi ei coboară din mitul copilului-împărat.
Poate naratorul să se nască într-un simplu bordei dintr-un cătun, departe
de viaţa orăşănească, petecul de pămînt devine împărăţie nesfîrşită şi
binecuvîntată, un loc fără seamăn pe lume şi în rînduiala cosmică. Aşa se
înscriu localităţile modeste, încă necunoscute, în marea geografie
spirituală a umanităţii, ca şi numele obişnuite în constelaţii scriitoriceşti.
Doi moldoveni deţin topul în evocarea şi restaurarea paradisului
copilăriei, Ion Creangă şi Ionel Teodoreanu, fie că ne conducem după
impresii sensibile şi de gust, fie după judecăţi aşezate pe temeiurile
analitice ale criticii şi istoriei literare. Lor li se poate alătură Paul Goma,
cu scrierea de maturitate Din calidor şi, în mare parte, cu Arta refugii.
Multe forme stilistice şi modalităţi de gîndire îi despart pe cei trei. Dar
cînd spui Creangă apare în minte imaginea satului natal, Humuleşti, cu
„Ozana cea frumos curgătoare”, cu pupăza din tei, cu Cetatea Neamţului
învăluită în ceaţă şi în istorie, oglindindu- se neclintit în apele rîului de
pe colina ei împădurită. Cînd spui Ionel Teodoreanu se asociază în minte
satul Medeleni. Ţi se pare un loc nespus de apropiat, chiar dacă niciodată
nu ţi- a călcat piciorul pe acolo. Cînd spui „Mana”, fără nici o prevenire,
imposibil să faci legătura cu Paul Goma, cel închis la Gherla ori
luptătorul pentru drepturile omului. Dar este suficient să parcurgi doar
cîteva capitole ale volumului Din calidor ca să te crezi pe meleaguri
humuleştene sau în satul copilăriei lui Ionel Teodoreanu; nu numai la
Mana din Orheii sfintei noastre Basarabii, devenită astfel prin suferinţă
grea, de decenii şi de secole.
Nu este vorba doar de reprezentarea lumii la nivelul puterii de
înţelegere a copilului, în manieră simplistă şi naivă, cum obişnuim să
spunem, noi, maturii; ci de luarea în stăpînire a existentului, în mod
serios, grav, cu răspundere, din perspectivă pur morală şi idealistă.
Copilul, deosebit de inventiv, îşi construieşte o lume proprie, paralelă şi
fără cusur, vieţuieşte cu toată fiinţa potrivit orizontului ei şi se simte
fericit. Înmulţirea anilor îl face să ia calea oamenilor mari, să încerce
experienţe diferenţiate şi dure. Lumea lui, însă, nu cunoaşte „schimbare”,
dovadă că aceleaşi secvenţe ale scenariului se repetă de la caz la caz şi
din loc în loc; de unde impresia de unicitate a „primei” expediţii la iazul
din marginea satului ori la pădure cu Moş Iacob, a „primei” zile de
şcoală, a „primei” întîlniri cu zăpada, întîmplări trăite năvalnic şi
evenimenţial. Copilăria rămîne o chestiune de psihologie şi de imaginaţie
iar amintirile grave – şăgalnice se păstrează în intimitate, ca valori
proprii, intangibile. Se constată că din, ce în ce mai rar şi mai greu,
oamenii se încumetă să se ridice în zariştea copilăriei, ca întoarcere
paradisiacă, aşa cum, pe vremuri, le era îngăduit să vieţuiască,
„realmente”, în „zariştea mitului”.
Găsim la Paul Goma lămuriri de trebuinţă privind căderea din
zariştea copilăriei; cădere după cădere: copilul din calidor care riscă să nu
mai aibă vîrstă, se întîlneşte cu istoria terifiantă. Se vede nevoit să- şi
împartă existenţa între secvenţe de viaţă specifice vîrstei, de uitare şi de
joacă, şi datele concrete ale prezentului istoric, de memorare şi de
moarte, cu tot imperiul său terestru şi cosmic din Mana. Vîrsta este
întoarsă, copilăria pierdută. Îl ocroteşte doar familia, ea însăşi în luptă
disperată cu vremurile. Asta îi permite, ca în anumite momente de
„popas”, dacă se poate spune aşa, să privească întîmplările dramatice din
jur cu ochii încă nedeformaţi ai copilăriei, izolîndu- le şi mai categoric în
absurditatea lor. Maturii, atinşi de istorie, se agită zgomotos, se vaetă ori
se entuziasmează peste fire, totul ca din senin şi cu ieşire din matcă; ceea
ce, după judecata vie a copilului se traduce ca fiind jocuri deplasate,
rizibile, pe care nu le înţelege şi, drept urmare, nu le agreează, deşi
participă la toate, culegînd informaţii utile pentru mai tîrziu.
La Humuleşti şi Medeleni lucrurile erau rînduite cu înţelegere de
la Dumnezeu şi după puterea oamenilor. Dacă Nic-a Petrei făcea vreo
boacănă, primea papara cuvenită, fără supărare. Fiecare îşi vedea de
treabă, după consemnul din străvechime, pomenit chiar de cei mari, cînd
se iveau neînţelegeri, ca să se vadă rostul fiecăruia: „Dacă-i copil, să se
joace; dacă–i cal, să tragă; şi dacă–i popă, să citească”. Între părinţi şi
copii, ca şi între dascăli şi învăţăcei, hîrjoana şi bătăiţa erau deopotrivă de
amuzante, dînd impresia unei pedagogii convenţionale şi jucate:
„Însă mama ne mai da atunci cîteva pe deasupra, şi mai îndesate,
zicînd:
– Na–vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! Nici noaptea să nu mă pot
odihni de incotele voastre?
Şi numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru, biată să fie de
păcate! Ş- apoi socoţi că se mîntuia numai cu- atîta? Ţi- ai găsit! A doua
zi des- dimineaţă le începeam din capăt”.
Trei secvenţe narative sunt de reţinut, cu prioritate, la Paul Goma,
cel Din calidor, pentru a înţelege înfăţişarea paradoxală a eului narator, la
răscrucea dintre mitul copilăriei şi prezentul istoric. Spun „prezentul
istoric”, subînţelegînd o succesiune de momente, de aceeaşi natură
dramatică, unele în trecut, altele în derulare previzibilă ca direcţie, dar
mereu de actualitate terifiantă. O secvenţă reprezintă arderea Bibliotecii
şcolare din Mana, la comandă bolşeo–comunistă. Asta s-a întîmplat la
prima invazie a sovieticilor în Basarabia, după Pactul Riebbentrop–
Molotov. Primele obiective pe care ocupanţii le aveau în vedere pentru
exterminare erau Biserica, Şcoala şi Limba română -, teme care şi astăzi
se află pe agenda de lucru a „elitiştilor” de serviciu. Învăţătorul Eufimie
Goma se afla la program, în clasă cu elevii, cînd au năvălit peste el trei
tineri în uniformă rusească şi înarmaţi cu automate, avînd ordine precise,
direct de la Orhei. „Gde ucide – l”? a fost prima întrebare a unuia, înainte
de a intra în clasă. Era adresată fiului, Paul Goma, pe atunci de 4- 5 ani,
stînd de veghe în calidorul de neuitat, din care făcuse, încă de pe atunci,
punctul lui strategic de observaţie.
Să presupunem un joc de cuvinte în „Gde ucide–l” / „Gde ucitel”,
în stilul bine cunoscut al lui Paul Goma; dar un joc prevestitor de rele,
cum s-a şi dovedit: ucitelul (învăţătorul) trebuia ucis. Executarea
ordinului şi-o asumase Sapşa, fost elev al învăţătorului Eufimie Goma şi
instruit, între timp, peste Nistru, pentru acţiuni teroriste. De interes aici
sunt acuzaţiile pe care Sapşa, devenit torţionar şi element NKVD, le
aduce învăţătorului. Mai întîi pentru că îl bătuse la palmă cu ani în urmă.
De precizat că bătaia ca formă de stimulare la învăţătură era permisă în
şcoală. Părinţii nu se opuneau, din contra, cereau sprijinul învăţătorului
cînd fiul se arăta recalcitrant. În Amintiri din copilărie ni se spune că
părintele Ioan a încercat efectele sfîntului Neculai, „cel din cui”,
începînd cu fiica lui, Smărăndiţa, probînd că şcoala e aceeaşi pentru toţi,
şi cu bune, şi cu rele. „Acum te ştiu, eşti Sapşa al lui Avrum, dughenarul
nostru; mi- ai fost elev prin ’34, acum vreo doi ani ai fugit peste Nistru…
Acum te- ai întors ca să mă ridici, fiindcă acum 6 – 7 ani te-am bătut la
palmă? De ţi-a dat sîngele? Zice: şi fiindcă ai vrut să mă spînzuri – uite
semnul pe gît; şi fiindcă ai necinstit-o pe soră-mea Roza–de asta s-a
înnecat în iaz; şi fiindcă i-ai smuls tatălui meu barba – după ce ai spart
geamurile casei… – găsim noi, n-ai grijă…”. În faţa bietului om Sapşa,
reprezenta o realitate cutremurătoare: inventa pretexte dintre cele mai
absurde din dorinţa de a ucide, ca orice criminal de meserie. Roza nu se
înnecase; doar cu două zile mai înainte fusese la şcoala din Mana şi
împrumutase cărţi dintre cele care urmau să fie condamnate la ardere.
Greu de înţeles de unde a luat atîta ură acel tînăr care–l înghiontea cu
automatul încărcat, în stilul soldatului eliberator, pe învăţătorul Goma, să
care cărţile în curtea şcolii, ca să le transforme în rug de flăcări. O replică
a lui Sapşa pare lămuritoare, dar destinată să augmenteze absurdul: „Eu
vorbesc de cărţile voastre, fasciste şi reacţionare şi burgheze, cu opiu al
popoarelor, fiindcă-s scrise cu litere de-ale voastre, româneşti! Tot ce-i
tipărit cu litere româneşti e reacţionar! Duşmănos! Capitalist! Pe bună
dreptate le- au interzis tovarăşii, pe astea să le scoţi şi să le predai!”
Întreb: Predau şi traducerile din Gorki, tipărite cu litere româneşti?”.
„Predai tot! Le ducem la Orhei, vedem noi, acolo, ce- i bun şi ce- i rău
pentru popor!”. Să se reţină termenii: reacţionar, capitalist, duşman,
român. Deocamdată, făceau parte din limbajul injurios al tînărului cu
automatul pregătit pentru tragere şi instruit, peste Nistru, să lupte în
comandouri; ulterior au devenit instrumente de propagandă în
vocabularul de partid şi de presă. Astăzi, în postbalconiadă, a rămas doar
unul dintre cei incriminaţi cu predilecţie: român. Este un caz de etnocid
ce se desfăşoară, cu aceeaşi energie „revoluţionară”, chiar sub ochii
noştri şi ai Europei civilizate.
Sapşa se arată o singură dată în carte, dar reprezintă un tip de
torţionar din prima generaţie, cu tot echipajul de termeni acuzatori şi
injurioşi, în uniformă, bătăuş şi asasin. Va fi recunoscut peste tot în
Săptămîna roşie, în aparatul administrativ al închisorilor, în reţeaua de
domicilii forţate, în campaniile de bolşevizare a ţării, desfăşurate
„revoluţionar” şi sîngeros pe toate planurile vieţii de la oraşe şi sate.
După consolidarea puterii în anii satrapilor fără seamăn, Ana – Luca –
Dej – Teohari – Nicolski şi lărgirea – întărirea sistemului
concentraţionar, generaţia lui Sapşa a început să se bucure de mari
privilegii, după serviciile prestate: să ocupe funcţii de conducere în baza
experienţelor dobîndite, asemenea lui Pantiuşa, Zoller, Sepeanu,
Dulbergher, Drăghici, Pleşiţă. Le – a urmat a doua generaţie de torţionari,
să le ocupe locurile în funcţii administrative, de bătăuşi, gardieni,
directori de închisori, fabricată pe parcurs după chipul şi asemănarea
înaintaşilor, din elemente declasate moral şi social. Învăţătorul din Mana
– Orhei a avut de – a face cu vîrf şi îndesat cu prima generaţie de
profesionişti ai crimei organizate; fiul, Paul Goma, a intrat pe mîna celor
din a doua generaţie.
Fiecare dintre cei doi, tată şi fiu, s-a ales cu ce i s-a dat, pe măsura
vremurilor. „Ucide-l” a rămas în continuare, ucitel. Viu, dar vătămat. A
trebuit să dea foc grămezii de cărţi „cu litere româneşti”, sub ameninţarea
de moarte a celor trei fiare dezlănţuite în frunte cu fiul dughenarului din
Mana; apoi, deportat în Siberia, din lagăr în lagăr, ca să ajungă pradă de
război în mîinile nemţilor şi, în cele din urmă, predat românilor. Dar,
culmea absurdului, ca agent sovietic! Aşa că fraţii proprii, în loc să- l
salveze pe învăţătorul Goma, l- au afundat şi mai tare. Fiul s- a aşternut
pe învăţat arta aşteptării în calidor, urmînd sfaturile meşteşugite ale lui
Moş Iacob, care vorbea numai din experienţă trăită: „Dacă nu e azi,
atunce e mîne!” Şi tot aşa, pînă cînd lucrurile s – ar desluşi de la sine, în
bine ori în rău. În vremuri de izbelişte, nu este altă soluţie decît să te
încrezi în ziua de mîine, „ziua cea mare”. Şi soldaţii îi dau speranţe
copilului prea încrezător: ei umblă peste tot şi-şi transmit veştile cu
ajutorul unui fir lung şi misterios, spunîndu- şi cînd Carpenul, cînd Fagul,
cînd Ulmul. În ei era toată nădejdea. În pasajul cu pricina, copilul cuprins
de mare nelinişte ar putea crede ( împreună cu cititorul ) că îi sună în auz
note din Doina lui Eminescu, pusă într- o cheie nouă: „ – Aici Carpenul –
mă auzi, Paltinule? Am lîngă mine un flăcău, pe tatăl lui l-au ridicat ruşii
– nu l-aţi liberat voi cumva? Păi, cum să fie, nene, ca un tată: voinic,
frumos, bun… Bine, Paltinule, dacă dai de el, mă ţii la curent – Paltinul a
zis că încă nu – tu ştii, măi flăcău, ce înseamnă «încă nu»?” Ce se poate
naşte în mintea cuiva, în situaţia dată? Iată: „Şi îl văd pe tata: voinic,
frumos, bun – cum rătăceşte într-o pădure întunecoasă, cu arbori fără
nume – dar eu ştiu că n-o să se rătăcească multă vreme, ci doar dacă- nuazi-
atunci-mîine, fiindcă eu ştiu, mi-au spus-o toţi bieţii soldăţei, mie,
personal, au pornit în căutarea lui toţi arborii buni care au un nume, în
fruntea lor, Carpenul, care îl caută călare, povestindu – i mamei lui cum e
la război şi cum a dat el, personal, de tatăl unui băiat olecuţă mai mititel
decît el – îi văd Carpenului cizma dinspre mine, prăfuită şi stropită, mai
întunecat, de spumă de la botul calului, iar sus, iată Albastrul. Galbenul.
Roşul – şi, dacă nu azi, atunci mîine”.
A doua secvenţă care modelează semnificativ psihologia
martorului din calidor poartă titlul de capitol şi de sumar Vin românii!
Este descris momentul apariţiei ostaşilor în zona împădurită, pe atunci, a
Orheiului şi a Manei, după celebrul „Vă ordon!”. Paul Goma s- a întrecut
pe sine: pagina din viaţa satului basarabean e antologică. Locuitorii sunt
surprinşi într- o stare explozivă de entuziasm: strigăte de bucurie,
chemări patetice şi îndemnuri, care se revărsau ca dintr- un rezervor
imens, aflat de multă vreme în pregătire şi în aşteptare. Uliţele căpătaseră
glas, Carpenul, Fagul, Ulmul strigau pe la răspîntii, grupuri de bărbaţi şi
de femei alergau dintr- o parte în alta, ducînd veşti care se înmulţeau şi se
întăreau din clipă în clipă. Într- un fel, participau şi ei la bătălie, cu
agitaţie, luînd- o prin grădini, pe văiugi, în direcţia avioanelor românilor,
să le arate adăposturile ruseşti, să le nimicească mai repede, ca să se
termine odată pentru totdeauna.
Fireşte, copilul ţinea hangul în toate, ba sărind în faţă ca să- şi
arate vitejia, ba încurcîndu – i pe cei mari. Să reţinem un aspect narativ şi
evocator, decupat cu mare rafinament artistic din vălmăşagul de imagini
şi care constituie un indiciu pentru psihologia individuală, a copilului,
chiar dacă e cuprinsă într- un tumult mai general. Se referă la şocul
produs la vederea steagului tricolor, în momentul în care ostaşii români
intră în sat, călări, caiii mirosind a sudoare iute, semn al oboselii şi al
luptei. Iată pasajul: „Ciudat: nu am văzut (sau am uitat, iar mai tîrziu,
nimeni nu s- a ostenit să- mi povestească) dacă drapelul se afla pe tanc,
pe un afet de tun, într- o căruţă, dacă îl ducea un cavalerist. Mi- a rămas
doar drapelul. De parcă ar fi venit singur, şi s- ar fi menţinut, la oarecare
înălţime de la pămînt, singur. Şi mi- a rămas, încremenit în fîlfîire, cu
soarele în contre – jour, ca într-o fotografie. Colorată: lemnul lăncii –
alburiu; în vîrf – un vultur de aur; apoi culorile pînzei – ei,: albastrul,
apoi roşul – dar altfel, altele numai ale mele. Toate aceste elemente – şi
numai acelea de atunci – spun: Au venit ai noştri! Au venit românii!”.
Elementele participante, active sau de decor, săteni, ostaşi, cai, tancuri,
trec pe plan secund, ca să răsară o imagine mereu vie şi sintetică. În cazul
de faţă, steagul. El ocupă loc privilegiat în memoria afectivă, ca un
document credibil, supus unui proces complicat de obiectivare.
O altă secvenţă memorabilă este aceea a ridicării pomului de
Crăciun. Nu întîlnim la scriitorii români o evocare mai emoţionantă a
sărbătorilor de iarnă, mai împlinită în înţelesuri religioase şi sărbătoreşti,
mai tristă şi mai omenească. Eufimie Goma, un tip de adevărat învăţător
– apostol, cum îşi spuneau cu mîndrie „luminătorii satelor” din perioada
haretistă şi interbelică a făcut un pom uriaş chiar în curtea şcolii. Nu un
pom oarecare, cum se obişnuieşte într- o familie credincioasă, ci unul
pentru toată lumea, sub cerul liber şi pe locul unde fusese încins rugul
cărţilor cu litere româneşti. Înţelesului religios i se alătură o anume
semnificaţie simbolică sub presiunea „prezentului continuu”, din nou
vestitor de rele pentru bieţii măneni şi pentru români în general. Ne spune
autorul, după ani de veghe în calidor: „Colind, tremurat, cu ochii la
bradul cît şcoala (adus de departe, de la munte), la bradul ‘podobit,
sticlind din toate globurile, şi stelele, arzînd din toate lumînărelele
pîlpîind în vînt, arzînd înalt cît lumea locul din mijlocul curţii, arzînd
toate arderile de pînă atunci: rugul cărţilor, rugul crucii, rugul băieţilor şi
al fetelor – arzînd. Pomul, el zice că, gata, de- acum s- a născut, deacum,
gata necazurile, ne- am întors de prin siberii şi suntem iarăşi, cu
toţii, cu ale noastre”. Aşa „zice” Pomul. Şi Carpenul, Fagul, Ulmul
dădeau încurajări. Dar satul întreg adunat grămadă presimţea că era
„ultimul Crăciun al Bassarabenilor, în Basarabia, cel din ’43, zice mama”.
La Paul Goma, ca şi la Ion Creangă, întîmplările sunt
evenimenţiale, atît pentru comunitatea rurală, cît şi pentru individul
integrat organic. Dispariţia pupezei din tei provoacă nelinişte în tot satul,
ca şi tăierea salcîmului din cunoscuta naraţiune a lui Marin Preda ori
arderea bibliotecii din Mana. Sunt semne destauratoare, prevestitoare de
rău şi de altă lume. Dar cu interes restaurator se adună oamenii în jurul
pomului de Crăciun, la Mana, sau cînd humuleştenii îl ascultă pe „Nic- a
lui Ştefan a Petrei” cîntînd în biserică Îngerul a strigat. Ion Creangă şi
Paul Goma sunt fii ai satului şi privesc „din interior” viaţa lui concretă,
cu emoţie şi participare.
Ionel Teodoreanu este orăşean get – beget. Aş putea spune, un
urmaş cultivat al Coanei Chiriţa. El îi trimite pe Olguţa şi pe Dănuţ, copii
cu ifose orăşăneşti, să – şi petreacă vacanţele şcolare la ţară. Nu este
vorba de integrare organică, participativă. Copilăria: – prilej de vacanţă –
îşi găseşte, aici şi acum, spaţiul ideal de desfăşurare. Temerarilor eroi le
este dat să se descopere pe ei înşişi. Pînă la urmă, vîrsta şi mirajul
evenimentelor justifică apropierea dintre cele trei capodopere. Se poate
vorbi chiar de elemente ale „copilăriei universale”; uneori cu dărnicie,
alteori cu precauţie, de la caz la caz. La Ionel Teodoreanu, protagonişti se
detaşează stilistic printr- o prezenţă jucăuşă. Peisajele rustice suportă
rescrieri ca în cărţi colorate; discuţiile dintre tineri ori cu cei mari imită
maniere de salon; apariţia pe uliţă, în zi călduroasă de vară, cu vîrtejuri
de praf, provoacă mirare şi murmur. Nu este o re – vedere aşteptată cu
însufleţire. Vizita într- o casă cu chirpici de lut şi scurta odihnă pe o laiţă
cu macat trezeşte o dispoziţie de moment, care se uită exact în clipele
următoare.
Copilăria este, peste tot, împărăteasă la ea acasă, iar satul
reprezintă locul ideal de desfăşurare. Aici şi numai aici, mica făptură se
simte ca în apropierea raiului şi aptă de chemarea lui Hristos: „Lăsaţi
copiii…!”. Dar împărăteasa are de luptat cu forţe malefice, cu zmei,
balauri şi împăraţi roşii. Pentru buna îndrumare sar toţi, în chip de
pedagogie colectivă. Se alătură un preot sătesc preocupat de învăţătură
trebuitoare, asemenea părintelui Ioan „de sub deal”; sau un bătrîn înţelept
ca Moş Iacob, cu grijă pentru alcătuirea morală, generoasă şi umană a
tinerei generaţii. Pe cîtă vreme în La Medeleni, dat fiind că părinţii ocupă
funcţii importante, îşi face apariţia o profesoară de pian, să dea tînărului
educaţie în ton cu lumea bună; sau un Herr Doktor, care să- l poarte prin
societatea aleasă. Primează, pe moment şi în perspectivă, profesiunea
practică, situarea în ierarhia socială. Locul lui Moş Iacob este luat de
Oncle Léon . Cît despre Moş Gheorghe, nume ce se dă, de la o vreme,
vizitiilor şi grăjdarilor, Olguţa şi Dănuţ văd în el un personaj simpatic,
pitoresc şi prosticel, pe socoteala căruia îşi permit să se distreze cu
îngăduinţă şi fără supărare. Dar, trecînd peste denivelări şi stiluri de
comportament, copilăria cu suport cîmpenesc, veche de la Dafnis şi
Chloe, uneşte şi îmbunătăţeşte fiinţa omenească, atîta vreme cît nu este
dirijată prin jocuri mecanice şi ideologii sofisticate.
