ANCHETA REVISTEI- Literatura română: provincie şi provincialism
1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
“Şansa culturilor mici? Construcţii locale, care să se vadă de pe Lună…”
Ion Zubaşcu
(Bucureşti)
1. În finalul spectaculoasei sale “Istorii secrete a literaturii române”,
Cornel Ungureanu adresează un mesaj direct generaţiilor viitoare, tocmai
în această privinţă a etichetei „Literatură mică, orgolii mari”, care s-ar
putea traduce cam aşa în graiul nostru viu: fraţilor, lăsaţi tentaţiile
spectacolului ieftin şi atît de trecător al jurnalisticii şi apucaţi-vă de
marile construcţii cu care este datoare lumii literatura română! Mi-a mers
la inimă acest îndemn şi mă străduiesc, după puterile mele, să-l urmez.
Dar cine mi se alătură? Nu contează ce şanse de reuşită avem, contează
să fim cît mai mulţi pe direcţia cea bună şi, măcar la modul statistic
vorbind, unul dintre noi tot va reuşi să răzbească şi ne va răscumpăra,
prin perpetua lui actualizare în istoria viitoare, investiţia majoră a unicei
noastre vieţi. Nu e cît se poate de clar şi de evident faptul că în istoria
mare a lumii rămîn doar marile construcţii, care se văd de pe Lună:
Biblia, Piramida lui Keops, Zidul chinezesc, Iliada şi Odiseea, Divina
comedie, Faust, Hamlet, Război şi pace etc, etc? Şi atunci ce mai
aşteptăm, de „cinci sute de ani de literatură română” încoace, de ce ne
risipim în jalnice zilnicăreli şi sclipitoare focuri de artificii, unde sunt
marile noastre piramide literare, care să ne legitimeze ca popor la
intrarea în hora globalizată a satului planetar, cartea românească pe care
s-o luăm nu doar la plecarea în America sau Australia, ci mai ales la
mutarea noatră pe Lună sau pe Marte?
O să dau două exemple de mari şi orgolioşi specialişti în
pulverizare, pe care îi cunosc foarte bine, sunt doi scriitori în preajma
cărora m-am nimerit cu destinul în tinereţe, cu talente, capacităţi
energetice şi putere de muncă uluitoare, dar care s-au împotmolit în
lăcomia de sine şi pustiitoarea „netrebnicie românească”, e vorba de
Adrian Păunescu şi Ion Cristoiu, oarecum asemănători prin anvergura
risipei, dar situaţi ca structuri creatoare la poli diferiţi, unul al paranoiei,
celălalt al cinismului. N-am cunoscut în toată viaţa mea, de pînă acum,
om şi creator cu o putere de muncă, un talent şi o capacitate energetică de
acţiune şi creaţie mai extinsă decît Adrian Păunescu şi, totuşi, scriitorul
acesta se aneantizează pe an ce trece în contexte tot mai ridicole şi în loc
să se retragă în singurătatea mesei sale de scris, avînd şi vîrsta firească a
înţelepciunii, să dea literaturii române un Faust al său, ţinînd seama de
experienţa unică de viaţă şi de creaţie, sau măcar un Orlando furioso, îşi
diluează substanţa creativă şi vizionară în versificaţii tot mai palide şi
sleite, pe măsura extensiunii lor pe orizontală şi a investiţiei sale
falimentare, ca om politic, în slăvirea voievodală a cîte unui nou
candidat la vîrful puterii politce, de talia insignifiantă a unui Mircea
Geoană, să zicem. La cealaltă extremă, Ion Cristoiu are şi el o putere de
muncă uriaşă, a terminat o masivă istorie a literaturii române, care era pe
punctul să apară la un moment dat, dar a venit 1989 şi i-a răsturnat toate
perspectivele hermeneutice, făcîndu-i inutilă munca de zeci de ani în
Biblioteca Academiei, cum cred că a abandonat şi creaţia literară proprie,
de altfel, risipindu-şi ambiţia şi puterea de muncă, ieşite din comun, doar
pentru a-şi impune staniolul imaginii proprii pe micuţul ecran al fiecărei
zile.
Ei bine, cînd puteri energetice uriaşe ale literaturii române, de
tonajul şi talentele lui Adrian Păunescu şi Ion Cristoiu, care se nasc la
răstimpuri mari în istoria unui popor, vor reuşi să se smulgă cu
înţelepciune din devoratorul vîrtej al ieftinului spectacol cotidian şi se
vor trezi din aşternuturile voluptoase ale devorarii de sine şi de alţii, dînd
construcţii literare netrecătoare, comparabile măcar cu Mantaua lui
Gogol, sau cu epopeea bravului soldat Svejk, a lui Haşek, ca să nu
amintesc de piramidele lui Joyce, Musil, sau Kafka, vom putea zice şi noi
că avem o literatură mare. Dar pînă se vor trezi aceşti coloşi cu picioare
de lut, dacă se vor mai trezi vreodată, să ne străduim noi, cei neînsemnaţi,
cu talente şi renume mai mărunţele, să le facem treaba, de fapt, să ne
facem treaba, înhămîndu-ne la proiecte mari, în care să ne investim
întregul destin, pe măsura vîrstei mature pe care o are literatura română,
şi pe care nimeni nu le va termina vreodată în locul nostru. În istoria
lumii nu intră întotdeauna cine trebuie, uneori intră şi unii doar pentru că
nu s-au aflat alţii mai buni decît ei. Să fim noi mai buni decît ei, cam asta
ar fi treaba noastră pentru o mie de ani de acum înainte!
Iar în ceea ce priveşte orgoliile mai mari decît literatura pe care o
facem, propun un exerciţiu practic de…des-orgolizare (prin analogie cu
dezalcoolizare): În măsura în care arta are o puternică vocaţie
anticipatoare, scriitorii de valoare ai României de azi şi de mîine ar putea
lucra (în mod benevol, desigur), măcar o mie de ani de acum înainte, la o
singură scriere, ca şi “tribul Cărţii Sfinte”, în timpurile Vechiului
Testament. Ar fi o şansă mai mare să răzbim în cultura lumii, ca popor,
decît să ne risipim destinele cu orgolii personale insaţiabile, luînd fiecare
afirmarea universală pe cont propriu şi pulverizîndu-ne, astfel, energiile
creatoare, mărturisitoare sau profetice. Evident, şi eşecul ar fi de proporţii
istorice, cum se întîmplă de două mii de ani încoace cu literatura română,
dar măcar am şti şi noi ce avem de făcut, de la un punct încolo, pentru
următoarele milenii.
2. Păi, da! Cunosc o universitară tînără care exemplifică exact această
situaţie. Specializată în literatură universală contemporană, la catedra
respectivă a unei prestigioase universităţi, are performanţe remarcabile pe
plan internaţional, publicîndu-şi articolele în reviste prestigioase din
New York, Mexic, Columbia etc, etc ( pe lîngă principalele reviste
literare din România). Atît doar că toate textele sale, scrise în cîteva limbi
de circulaţie, sunt analize excepţionale ale unor cărţi apărute în alte
literaturi. Un ultim articol al său, publicat într-o revistă literară din New
York, este dedicat unui roman japonez. Aşadar, o româncă scrie în
engleză despre creaţia la zi a unui romancier din Tokyo, într-o publicaţie
din New York! Iată o bună cititoare din România, slujitoare de literatură
străină! Toată problema e de ce această strălucită universitară refuză cu
obstinaţe să scrie şi despre literatura română, putînd contribui astfel la
afirmarea ei în contextele internaţionale, pe care profesoara le-a cucerit
cu greu şi, desigur, doar prin munca şi valoroasele sale merite personale?
Am purtat o asiduă corespondenţă cu tînăra universitară ( fără
succes, evident) şi iată ce i-aş mai putea scrie într-unul din mesajele
viitoare:
Din punctul meu de vedere, literatura nu se împarte în două:
română şi străină. Într-o lume globalizată, e o singură literatură. Şi în faţa
ei, barbaria!
Acum scriitorii circulă, se întîlnesc, stau de vorbă. La Festivalul de
Literatură „Zile şi Nopţi”, de la Neptun, dar şi cu alte diverse prilejuri
literare, am cunoscut de-a lungul anilor scriitori de pe toate meridianele,
mulţi scriitori importanţi din lume vin la Bucureşti să-şi lanseze
volumele la Targurile de Carte, am stat de vorbă cu unii dintre ei, am
făcut interviuri, le-am scris, mi-au răspuns, nu sunt altfel de oameni decît
scriitorii români, au avut doar alte şanse de cucerire a lumii. Doar atît.
Cred că problema noastră, a tuturor, e ce facem pentru literatura
română, ca ea să fie cunoscută în lume?
Am citit nu demult romanul „Teroristul”, al lui John Updike, dar
imediat mi-am adus aminte de cartea similară a lui Dan Stanca, „Noaptea
lui Iuda”, apărută simultan la Humanias. În mod uluitor, deşi autorii
celor două romane trăiesc în spaţii geografice atît de diferite, au vîrste şi
experienţe literare diferite şi vin din lumi atît de distanţate una de alta,
cele două romane au aceeaşi temă: atentatele teroriste. Viziunile celor doi
romancieri, american şi român, se suprapun pînă aproape la identificare:
societatea globală actuală, în punctul neliniştitor în care a ajuns ea,
predispune la terorism! Citind în paralel cele două romane, puteam să nu
scriu despre ele în acelaşi eseu comparatist, doar pentru că unul era
literatură străină, iar altul aparţinea literaturii române?
Aşadar, întrebarea mea e: ce am putea face împreună pentru
literatura română? Ce putem face cu această mică solidaritatea literară a
noastră pentru tot mai vizibila literatură română?
Românii au fascinaţia departelui, spune Noica, tot ce e departe
luminează, asemenea stelelor. Ei bine, eu am fascinaţa aproapelui, ştiu că
Pămîntul e o parte din cer, cu tot cu oamenii lui, apropiaţi sau depărtaţi
unii de alţii, şi mă străduiesc să fiu lumina pe care o vor vedea cei de pe
Lună cînd vor privi steaua de sub picioarele noastre.
3. O să reamintesc cazul senzaţional al poetei Adela Popescu (n. 1936),
soţia fostului scriitor şi om politic George Muntean, care a reuşit o
performanţă internaţională ieşită din comun, unică în istoria literaturii
române de pînă acum, dar puţin cunoscută. Poeta Adela Popescu a
publicat într-o jumătate de secol de creaţie, doar 72 de poezii, adunate
într-o singură carte de versuri, editată în patru ediţii succesive, de-a
lungul anilor, în patru capitale diferite ale globului, toate purtînd acelaşi
titlu, Între noi – timpul: „Dacă l-aş schimba, aş avea sentimentul că mi-aş
schimba propriul nume, că aş împrumuta o altă existenţă”. Şi aici
intervine partea cu totul ieşită din comun, pentru un creator român de
literatură: prima ediţie, Entre-nous, le temps, a apărut la Paris, în 1975,
şi cuprinde 15 poeme, în versiune bilingvă; a doua ediţie, Between us –
Time, a apărut în 1992, la Washington, şi cuprinde 25 de poeme, în
limbile română, engleză, franceză, italiană, maghiară, germană, rusă,
spaniolă (formula editorială unică a acestui volum de versuri octolingv a
fost confirmată de o scriitoare de la Biblioteca Congresului American);
abia la a treia ediţie a volumului, conţinînd 53 de poeme, cartea de
versuri Între noi – timpul a Adelei Popescu este publicată pentru prima
dată şi în România, într-o ediţie modestă, apărută la Editura Eminescu,
în 1998; în sfîrşit, a patra ediţie a volumului a apărut în 2003, la Tokyo,
într-o ediţie ultraluxoasă, cu cinci ilustraţii superbe ale artistei japoneze
Fusako Kodama, o bijuterie de carte cum numai niponii sunt în stare să
finalizeze, în versiunile română şi japoneză, cuprinzînd 19 poeme în plus
faţă de ediţia română, cu două tiraje, unul pentru cititorii japonezi de
poezie, altul pentru cititorii de limbă română dinafara Japoniei. Versiunea
japoneză Watashitachi no aida ni – toki este tradusă de Sumiya
Haruaya, cel mai bun traducător de literatură română în Japonia, şi
beneficiază de prefaţa lui Shuichi Kato, cel mai prestigios critic şi istoric
literar al literaturii nipone actuale. Traducătorul consideră volumul
Adelei Popescu „prima carte de poezie a unei românce care a apărut la
Tokyo, în versiune bilingvă română-japoneză”, autoarea fiind alăturată
lui Rimbaud şi Emily Dickinson, supranumită „o Louis Labe modernă”,
o replică la zi a Annei de Noailles şi chiar o „Doamnă Shakespeare”, de
către unii dintre admiratorii ei entuziaşti.
Parcurgînd acest pomelnic copleşitor pentru un necunoscător al
poeziei române contemporane, nu-ţi vine decît să exclami: ei, şi? În
România, poeta Adela Popescu este omisă de majoritatea istoriilor
literare, din multele care au apărut în ultimul timp, abia în omniscienta
„Istorie a literaturii române de azi pe mîine”, a lui Marian Popa, este
clasată sub verdictul implacabil „Banalitatea rămîne banalitate şi-n
strămutare” (II, p. 520, cu referire la versiunea franceză a volumului şi la
perioada rezidenţei pariziene a poetei). În mod paradoxal, la alt pol al
carierei internaţionale, Mircea Cărtărescu pare să spună cam acelaşi
lucru, în recentul interviu pe care Ioana Pîrvulescu i l-a luat în România
literară, nr 1-2010, pierzînd socoteala limbilor în care a fost tradus şi a
turneelor în străinătate: „Cine le mai ştie? Numai de trei luni încoace am
făcut vreo douăsprezece călătorii pentru lecturi şi conferinţe în toate
colţurile Germaniei şi-n plus la Paris şi la Ankara. Anul trecut am făcut,
între altele, lecturi la Londra, Cambridge, Graz, Stuttgard, Stockholm şi
pe insula Gotland. Nu-mi mai amintesc toate drumurile. Unele au fost
obositoare şi fără mare cîştig, altele mi s-au părut binevenite. De la un
timp, drumurile astea, care la început ţi se par mari realizări, devin cea
mai teribilă rutină… Am ajuns şi eu o call-girls în jocul internaţional al
întîlnirilor literare… Minunile nu vin cînd le ceri, ele se întîmplă”.
Ce-ar fi de făcut ca minunile să se întîmple totuşi şi cu noi, dacă tot
s-au întîmplat şi cu alţii? E nevoie, în primul rînd, de reaşezarea
României pe instituţii misionare statornice, pentru un bun timp de
stabilitate economică şi prosperitate culturală, astfel încît să se poată
întrema familii aristocrate puternice, cu cîteva generaţii de oameni
cultivaţi, iar acestea să-şi poată permite să-şi întreţină fiii talentaţi doar în
cîmpul investiţiei culturale, cu bătaie lungă în timp, cum a fost posibil de
exemplu cu fenomenala Marta Bibescu, despre care se ştiu prea puţine
lucruri, în raport cu anvergura europeană a personalităţii sale. Nu cum s-a
întîmplat cu vitala generaţie 80, cu personalităţi creatoare complexe şi
puternice, dar ale căror biografii au fost sleite de anii dictaturii
comuniste, cu navete extenuante, cu o sărăcie copleşitoare, fără acoperiş,
slujbă sau buletin de Bucureşti, context în marasmul căruia apariţia a
unei cărţi hăcuite de cenzură părea o performanţă ieşită din comun. Dacă
tineri scriitori actuali, ca Dan Lungu, sau Petru Cimpoieşu, încep să fie
traduşi în tot mai multe limbi de circulaţie, deşi aceşti prozatori trăiesc în
41
Iaşi, respectiv, Bacău, e pentru că au fost promovaţi de mecanismele
manageriale ale profesionistei Edituri Polirom, la fel cum Filip Florian a
cunoscut notorietatea mondială încă de la cartea sa de debut, Degete
mici, doar prin intermediul celui mai experimentat şi eficient aget literar
din România.
Deci, solide instituţii intermediare de promovare, între artist şi
publicul său, nicidecum afirmarea haiducească, de unul singur, cum a
făcut cu un succes iluzoriu Adela Popescu, indiferent pe ce filiere
personale şi în ce contexte favorizante, cu cărţi apărute pe axa
Washington-Paris-Bucureşti-Tokyo! O va putea întrece cu adevărat
cineva, înr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat?
4. Dacă îl socotim pe Ienăchiţă Văcărescu printre primii întemeietori,
cultura română apare ca fiind extrem de tînără, în raport cu cele europene
şi – în mod paradoxal – se prezintă cu rădăcinile la vedere, trăgîndu-şi
sevele din culturile din jurul Atlantidei etnografice autohtone, din care ar
fi fost firesc să se dezvolte, în cursul celor două milenii de istorie ale erei
noastre. Dar literatura română optează pentru actualul alfabet latin abia în
secolul al XIX-lea, statornicindu-se ireversibil în latinitate, într-un
context istoric incert, dominat de amprenta imperială slavă, greacă, turcă,
şi acesta e un prim miracol al spiritualităţii noastre, care ne validează
drept cetăţeni ai Europei Centrale.
Dar încă din acest prim moment al unei opţiuni istorice
întemeietoare, atît de tîrzii, urmează o succesiune de evenimente politice
majore, care schimbă polarităţile, alternînd golurile cu plinurile culturii,
conturele aripilor stolului de păsări devenind conture pentru aripioarele
peştilor, ca în celebra gravură a lui Escher. Reaşezarea graniţelor la
Unirea Moldovei cu Muntenia, în 1859, mută factorul politic decizional
la Bucureşti, noul Centru operează propriile selecţii şi pentru noile
Provincii, marginalizîndu-i pe bucovineni şi basarabeni, fenomen care se
va amplifica după Marea Unire din 1918, extinzîndu-se la ardeleni şi
bănăţeni. Numai în intervalul 1940-1989, au loc suficiente schimbări de
polaritate, ca să valideze viziunea istorică a lui Cornel Ungureanu, din
„Istoria secretă a literaturii române”: în iunie 1940, scriitorii îl
consideră pe Carol al II-lea “un adevărat rege al culturii”, dar după
abdicarea sa din septembrie , aceiaşi îl huiduie “pe asasinul Carol”;
venirea la putere a lui Antonescu, împreună cu legionarii, îi tabuizează pe
scriitorii regalişti, dar peste 3 luni, dictatorul se rupe de legionari,
tabuizîndu-i pe închinătorii arhanghelului Zelea-Codreanu; anul 1944 îi
scoate din scenă pe antonescieni (unii, mari scriitori, de talia lui Ion
Barbu, Arghezi, Rebreanu), ca în 1948, proletcultiştii bolşevici să
golească literatura română de valori; urmează dezgheţul de după 1965,
dar cu excluderea literaturii antioficiale, susţinută de “Europa Liberă”;
anul 1989 ridică toate aceste interdicţii, dar impune “dictatura imaginii”,
cea economică şi mediatică, provincializînd alte valori, pe alte criterii
decît cele geopolitice.
În decursul a numai 50 de ani, corpul social-politic românesc s-a
dat succesiv peste cap de 8 ori, cu urmări dramatice pe întreg palierul
cultural. În acest context bulversant, schiţat foarte sumar, provincia
literaturii române începe şi sfîrşeşete în propria mediocritate şi lipsă de
anvergură istorică a creatorilor, dar mai ales a paginilor scrise de aceştia.
Prozatorul Nicolae Breban, de exemplu (ca şi Paul Goma, de altfel), a
avut lungi stagii în străinătate, pînă în 1989, fără să reuşească să se
impună la editurile prestigioase din Franţa şi Germania, iar acum se
plînge în „Trădarea criticii” că l-au părăsit toţi prietenii de generaţie,
cînd de fapt nu l-au trădat decît propriile pagini şi propria sa inaptitudine
de a-şi profesionaliza scrisul, la rigorile standardelor literaturii mondiale,
lucru care le reuşeşte tot mai vizibil tinerilor prozatori din ultimul val,
afirmat în jurul editurilor Polirom-Cartea Românească.
5. Să treacă de la boemă la universitate, din crîşmă la ambasadă, să fie el
însuşi, cu toată cultura lumii în degetul mic, şi să semene în ceea ce scrie
cu poporul român, mai mult decît cu el însuşi.
