În urmă cu doi ani am avut o “coliziune” insolită cu un tânăr artist fotograf. Pentru că, întâmplător, se aflau la mine mai multe fotografii ale sale, de mari dimensiuni, am avut proasta inspiraţie să-i fac o surpriză: am scos una dintre ele la vânzare, la o casă de licitaţii. Fotografia, care se numea “IMPRESIE. RĂSĂRIT DE PLOAIE”, s-a vândut cu 950 de lei (noi). M-am grăbit să-i dau vestea, fiind sigur că el se va bucura mai mult decât mine, fotografia fiind şi opera, şi proprietatea lui. În plus era o confirmare relativ certă că lucrarea e valoroasă şi că impactul a fost puternic, de vreme ce a determinat o persoană care nu-l cunoştea să scoată 9,5 milioane din buzunar ca să cumpere… o poză. Sunt artişti care aşteaptă ani întregi, uneori o viaţă, o asemenea confirmare. Iar lui îi ieşise din prima…
Reacţia m-a lăsat însă cu gura căscata. Mi-a atras atenţia, foarte sever, să nu mai fac niciodată aşa ceva, cu nicio fotografie de-a lui. “Nu te înţeleg, i-am spus. Vânzarea prin licitaţie face parte din sistemul de valorizare. Tu nu vrei să fii cunoscut?”. Mi-a răspuns: “Ba da, vreau, dar nu aşa. Cunosc sistemul ăsta de valorizare şi îl detest. Consider că este o insultă. Şi pentru artă, şi pentru artist. De ce să dau exclusivitate unui singur om, sau câtorva, pentru o imagine de-a mea? Ca să facă cu ea – ce? Să o închidă într-o casă sau într-un birou? E dreptul lui, e adevărat, pentru că a plătit-o cu anumite clauze. Dar am şi eu dreptul meu de autor. Iar eu nu vreau să-mi vând fotografiile ca unicat, nu vreau să dau cuiva exclusivităţi. Şi nu am de gând să trăiesc din fotografie, prefer să fac altceva. Ca fotograf vreau să fiu total liber”.
„Impresie. Răsărit de ploaie”
Discuţia mi-a creat o stare de disconfort maxim, pe tema facerii de bine. Pe de altă parte, artistul avea oarecum dreptate. Sistemul de valorizare este dependent de resorturile pieţei de artă care este, într-adevăr, o manipulare uriaşă, un malaxor monstruos în care voinţa artistului dispare. Mă refer, bineînţeles, la piaţa occidentală de artă, în raport cu care România are anvergura unui atelier de suveniruri. Marii impresari, samsarii de artă universală, nu doar achiziţionează lucrări pe care le vând la preţuri fabuloase. Ei achiziţionează şi artişti, pe care îi “cresc” (întreţinându-i la nivel de subzistenţă), îi storc, îi orientează discret, dar ferm, spre direcţia vandabilă a momentului sau a perioadei, după care, pe cei mai viguroşi îi scot în arenă, ca pe gladiatori, şi îi transformă în vedete. Se îmbogăţesc din asta şi artistul, şi, mai ales, impresarul.
Unul dintre aceşti dealeri a fost Leo Castelli. A intrat în scenă la sfârşitul anilor ‘50, când expresionismul abstract intra în reflux, şi a “pedalat” pe noile curente, pop-art, neoexpresionism, artă minimală şi artă conceptuală. Contribuţia lui a fost uriaşă în SUA, unde a modelat şi orientat arta contemporană, forţând Europa şi lumea să accepte valorile americane. Lui i se datorează cota internaţională a unor artişti ca Andy Warhol, Ellsworth Kelly, Twombley Cy, Donald Judd, Dan Flavin, Joseph Kosuth, Richard Serra, Jaspers John, Roz Lihstenstein, Frank Stella.
N-o să ştim niciodată dacă aceste vârfuri ale artei contemporane ar fi putut exista fără Leo Castelli. Poate că da. Tot ce ştim e că au cunoscut gloria şi prosperitatea sub presiunea unui sistem coercitiv şi despersonalizant. Au lucrat şi lucrează la comanda unui client tentacular şi invizibil care se numeşte PIAŢA DE ARTĂ. Piaţa în ansamblul ei, întreţinută şi manipulată de oameni ca Leo Castelli, François Pinault (cu aceştia doi a colaborat şi Adrian Costea), Larry Gagosian, Bernard Arnault, căreia tot ei îi oferă “marfa”…
Avea dreptate tânărul fotograf. Piaţa de artă în sine e o monstruozitate, un bussiness feroce. Dar acest bussiness nu se desfăşoară în afara valorii, ci pornind de la ea.
P.S. Autorul fotografiei “Impresie. Răsărit de ploaie” se numeşte Aurel Miron şi este fiul meu.
Sursă: FINANŢIŞTI
