În 1995, la Poitiers, ca student, aveam nevoie de un cont în bancă pentru a-mi primi bursa şi de o cameră în cămin. Banca nu voia să-mi deschidă contul fiindcă nu aveam adresă. Nu aveam adresă fiindcă administraţia căminului nu voia să-mi dea cameră fiindcă nu aveam cont în bancă.
Mişcarea suprarealistă a constituit unul dintre cele mai glorioase momente ale apropierii culturale franco-române. Pe căi mai mult sau mai puţin vădite, colaborarea continuă. Adesea, o putem vedea luând eficientul chip al concurenţei. Românii au inventat gaura în zid (cu funcţie administrativă).
Căminul unde (în cele din urmă) am locuit la Poitiers se chema “Descartes”. Era la marginea oraşului. În centru – la mică distanţă de Notre-Dame la Grande – , se găsea Facultatea de Filosofie; strada se chema Descartes. Am moştenit din atare coincidenţă nevoia de certitudine.
Singurele două certitudini ale omului contemporan (se spune) sunt fiscul şi moartea. Din acest bicefal Cogito ergo sum, deocamdată, am optat pentru fisc. M-am dus, deci, cartezian, la Administraţia Financiară – pentru a solicita eliberarea cazierului fiscal. Nu mă joc de-a retorica, nu mă învinovăţesc de antifrază ironică observând că oamenii de acolo s-au comportat exemplar. Am ajuns în faţa unui ghişeu pe care scria, mare, “CASSIERIE”. Am scos portofelul şi i-am spus doamnei din spatele geamului că aş dori să achit taxa pentru eliberarea cazierului fiscal. Doamna mi-a spus că trebuie să merg alături. La ghişeul de alături nu stătea nimeni la coadă. Am scos din nou portofelul (pe care îl pusesem, din reflex, la loc în buzunar) şi am repetat către o a doua doamnă că aş dori să achit taxa pentru eliberarea cazierului fiscal. Spre mirarea mea (mai ales deoarece mă aflam la fisc), doamna a refuzat banii (20 RON) pe care i-i întindeam – şi mi-a cerut buletinul. I-am dat buletinul, a scris ceva într-un calculator, a imprimat o foaie şi mi-a dat buletinul. Foaia – nu. Constatând că priveam întrebător, m-a îndrumat către biroul de alături (cel dintâi). Am revenit la cel dintâi birou şi, înainte să apuc a-i spune primei doamne că am venit să achit taxa pentru eliberarea cazierului fiscal, mi-a zâmbit şi mi-a spus că ştie pentru ce am venit. Am crezut că ştie fiindcă îşi amintea că fusesem acolo (din riguros acelaşi motiv) cu maximum 5 minute mai devreme. Dar nu. Ştia, de fapt, deoarece mâna doamnei de la ghişeul de alături (cu hârtia pe care tocmai o imprimase) i-a apărut în faţă, printr-o gaură din zidul dintre cele două birouri corespunzătoare celor două ghişee. A luat hârtia, a notat ceva, după care mi-a zâmbit din nou, spunând: “20 RON”. Am scos portofelul (pe care îl pusesem, din reflex, la loc în buzunar), i-am înmânat suma respectivă, mi-a întins o chitanţă. Ce s-a întâmplat mai departe nu contează.
Tradiţionalele relaţii culturale franco-române sunt încă vii.
