Aşa începe “Patria o Muerte”-film rusesc prezentat aseara la OneWorld. Carne de vînzare. N-ai de mîncare? Dansezi ca prostul.
Continuă apoi cu un ritual banal: gropari trag de sicriile din cripte. De acolo scot rămăşiţe omeneşti. Craniu de bunic, coastă de bunică, şiră de mătuşă. Şi de bucata de os e prea lungă pentru cutia de pantofi în care urmează să fie “exhumaţi”, atunci groparul o frînge cum poate: dă cu ea de pămînt, o rupe cu genunchiul, o frînge de sicriu. Ca p-un vreasc. În cripta aia intră alt om. Sîntem în comunism. În Cuba. Locurile sînt limitate.
Şi filmul o ţine aşa crud cu teoria dansatului şi cea a golului din stomac şi a vidului ideologic. Cizmarul, gîrbovit, cu adidasul în braţe şi sula în mînă, lasă totul ca să ne arate cum se dansează, cum încingi atmosfera pentru străinii ce vin pentru patimă. Ei au bani, noi avem demnitate şi dans.
şi dansează ca urşii seri lungi, ca străinul să se simtă bine cînd calcă în Cuba.
Sărăcia e pe raţie. Juma de pui pe lună. Un sfert de ulei pe lună. În rest, supravieţuieşte diavole! Şi omul supravieţuieşte. Capătul oricărei filosofii. Oraşe încremenite în ruină. Val de bătrîneţe ce nu se termină. Valurile oceanului ucigaşe ce-i dă statornicie în credinţa sa în Revoluţia reuşită, ce-i ia cubanului orice speranţă de evadare.
Noi nici să dansăm nu ştim. Să plîngem şi să fugim da. Un film ce promite “Aici… adică acolo” oferă ruina noastră românească. Căpşunarii. În speranţa c-o duc mai bine, că-şi vor termina casa nouă, doi soţi pleacă în Spania şi-şi lasă acasă fetele, două. Fetele? Aşteaptă pachete, telefoane, semne de dincolo, din Spania. O încremenire şi imaturitate emoţională. Să aştepţi un semn de dincolo. În timpul ăsta mănînci, faci curat, te îndrăgosteşti, te uiţi la film. Nici măcar nu dansezi. Să scuturi dracii.
